Girondinii

Cine au fost

Un nume dat de alții

Girondinii n-au fost niciodată un partid. Nu aveau nici listă de membri, nici program, nici dată de înființare: doar un cerc de deputați care luau masa împreună, citeau aceleași ziare și votau împreună destul de des pentru ca adversarii să le dea un nume. Contemporanii le spuneau brissotini, după ziaristul Jacques-Pierre Brissot, sau rolandini, după ministrul Roland și soția lui, al cărei salon le era locul de întâlnire. Numele care a rămas vine de la departamentul Gironde, din jurul orașului Bordeaux, care a trimis la Paris câțiva dintre cei mai buni oratori ai lor: Pierre Vergniaud, Élie Guadet și Armand Gensonné. Histoire des Girondins a lui Lamartine, din 1847, care i-a transformat în eroi romantici, l-a fixat definitiv.

Cei mai mulți erau avocați, ziariști și oameni de litere din provincie: la început membri ai Clubului Iacobinilor, republicani din 1792, potrivnici plafonării prețurilor și bănuitori față de puterea Parisului. Alături de ei stăteau filozoful și matematicianul Condorcet și Jérôme Pétion, primarul Parisului. Istoricii încă discută câți au fost: un nucleu de câteva zeci de deputați, cu un cerc mai larg de simpatizanți care votau cu ei în unele chestiuni și împotriva lor în altele. În 1961, istoricul britanic M. J. Sydenham a mers mai departe și a susținut că un „partid girondin” unitar a fost în mare parte o născocire a adversarilor lui.

Partidul războiului

În Adunarea Legislativă, care s-a întrunit în octombrie 1791, Brissot și oratorii din Gironde și-au făcut din război o cauză. Franța, spuneau ei, era amenințată de nobilii emigrați care se strângeau dincolo de Rin și de principii care îi adăposteau; un război i-ar fi demascat pe trădătorii din țară, ar fi unit națiunea și ar fi dus libertatea la popoarele Europei. La Clubul Iacobinilor, Robespierre li s-a opus toată iarna, avertizând că și curtea voia războiul, din motive proprii.

În martie 1792, Ludovic al XVI-lea a numit miniștri apropiați girondinilor, printre ei Roland la Interne și Clavière la Finanțe, iar pe 20 aprilie Franța a declarat război Austriei. Războiul a început cu înfrângeri. Când regele a pus veto decretelor împotriva preoților care refuzau jurământul și pentru o tabără de voluntari lângă Paris, Roland i-a trimis o scrisoare plină de mustrări, scrisă împreună cu soția lui, iar în iunie a fost demis împreună cu colegii săi. Girondinii contribuiseră mult la slăbirea monarhiei, dar au șovăit când aceasta a căzut: asaltul asupra Palatului Tuileries din 10 august a fost opera secțiilor Parisului și a Comunei insurecționale, nu a lor. După el, Roland a revenit la Interne.

Convenția și regele

Convenția Națională s-a întrunit în septembrie 1792, cu girondinii în culmea influenței: Pétion a fost ales primul ei președinte, Roland conducea Internele, iar prietenii lor ocupau comitetele. Stăteau în dreapta sălii. În fața lor, pe băncile înalte din stânga, stătea Muntele, condus de deputații Parisului: Robespierre, Danton și Marat. Girondinii au dat vina pe Paris pentru masacrele din septembrie, i-au atacat pe Marat și Comuna, iar în octombrie Louvet l-a acuzat de la tribună pe Robespierre că urmărea dictatura. Cearta a devenit personală și înverșunată.

Procesul regelui le-a scos la iveală slăbiciunea. Niciunul dintre ei nu l-a apărat pe Ludovic al XVI-lea, dar mulți voiau să-i cruțe viața și au propus ca verdictul să fie supus judecății poporului, întrunit în adunările primare. Muntele a spus că era o cale de a dezbina Franța și de a amâna dreptatea, iar pe 15 ianuarie 1793 Convenția a respins propunerea.

În privința pedepsei, voturile lor s-au împărțit. Vergniaud a votat pentru moarte și, ca președinte al Convenției, a anunțat verdictul; alții dintre ei au votat pentru detenție sau pentru amânare. Execuția lui Ludovic al XVI-lea, pe 21 ianuarie, i-a făcut să pară șovăielnici în ochii mulțimilor din Paris, iar a doua zi Roland și-a dat demisia din minister.

Căderea

De la 31 mai 1793 până la eșafod

Primăvara lui 1793 a adus înfrângeri pe front, răscoala din Vendée și foamete la Paris. Pe 5 aprilie, generalul Dumouriez, fost ministru apropiat girondinilor, a trecut de partea austriecilor. Când deputați girondini l-au acuzat pe Danton că fusese complicele generalului, acesta a rupt definitiv cu ei. Girondinii l-au trimis pe Marat în fața Tribunalului Revoluționar; pe 24 aprilie, Marat a fost achitat și purtat în triumf înapoi în Convenție. În mai au înființat o Comisie a celor Doisprezece care să cerceteze Comuna, iar comisia l-a arestat pe ziaristul Hébert; Isnard, care prezida Convenția, a avertizat că Parisul va fi distrus dacă se va atinge de deputații națiunii.

Parisul a răspuns cu o insurecție. Pe 31 mai, secțiile au tras clopotele de alarmă și au mărșăluit asupra Convenției. Pe 2 iunie, zeci de mii de oameni din Garda Națională, conduși de Hanriot, au înconjurat Palatul Tuileries, unde se întrunea acum Convenția; când deputații au încercat să iasă, au fost întorși din drum. Convenția a votat arestarea a 29 de deputați girondini și a doi miniștri, Clavière și Lebrun.

Unii au fugit în provincie, unde Caen, Bordeaux, Lyon și Marseille s-au ridicat împotriva Parisului în așa-numitele revolte federaliste; la Caen, Charlotte Corday i-a auzit vorbind înainte să plece la Paris, unde l-a ucis pe Marat pe 13 iulie. Alții au așteptat în închisoare. Din 24 octombrie, douăzeci și unu dintre ei au fost judecați de Tribunalul Revoluționar. Când s-a citit sentința, pe 30 octombrie, Valazé s-a înjunghiat în sala de judecată. A doua zi, ceilalți douăzeci, împreună cu trupul lui, au fost duși în Place de la Révolution și ghilotinați; se spune că au cântat Marseieza.

Doamna Roland i-a urmat pe 8 noiembrie, iar Roland s-a sinucis când a aflat. Condorcet a murit în închisoare în martie 1794; Pétion și Buzot s-au sinucis în ascunzătoarea lor de lângă Saint-Émilion în iunie același an. Căderea girondinilor a lăsat Convenția în mâinile Muntelui și a deschis drumul spre Teroare. Abia după căderea lui Robespierre au fost primiți înapoi în Convenție supraviețuitorii, în decembrie 1794 și în martie 1795.