Louis Antoine de Saint-Just

O tinerețe neliniștită

Louis Antoine de Saint-Just s-a născut pe 25 august 1767 la Decize, pe Loara, în Nivernais, singurul fiu al unui ofițer de cavalerie de carieră. În 1776 familia s-a stabilit la Blérancourt, un orășel de lângă Soissons, iar tatăl lui a murit acolo în anul următor. A învățat la școala părinților oratorieni din Soissons și a devenit un tânăr mândru și neliniștit. În 1786 a fugit la Paris cu o parte din argintăria familiei, iar mama lui a obținut să fie închis câteva luni într-o casă de corecție.

Apoi a studiat dreptul la Reims, unde și-a luat licența în 1788. În 1789 a publicat Organt, un poem eroi-comic lung și licențios, în douăzeci de cânturi, care a trecut aproape neobservat.

De la Blérancourt la Paris

Revoluția i-a dat o scenă. A devenit vocea patrioților din Blérancourt, iar în august 1790 i-a scris lui Robespierre, pe atunci deputat în Adunarea Națională, ca să-i ceară sprijinul într-o cauză locală, numindu-l omul „pe care nu-l cunosc, ca pe Dumnezeu, decât prin minunile sale”. A fost începutul celei mai strânse alianțe a Revoluției. În 1791 a publicat o carte, L'Esprit de la Révolution et de la Constitution de France, dar legea l-a ținut în afara noii Adunări Legislative: deputații trebuiau să aibă cel puțin douăzeci și cinci de ani.

În septembrie 1792, când abia împlinise această vârstă, departamentul Aisne l-a ales în Convenția Națională. Era cel mai tânăr membru al ei. La Paris a intrat în Clubul Iacobinilor și și-a luat locul printre montagnarzi, în jurul lui Robespierre.

„Nimeni nu poate domni nevinovat”

Pe 13 noiembrie 1792 a ținut primul său discurs, în dezbaterea care trebuia să hotărască dacă regele detronat putea fi judecat. Cei mai mulți deputați discutau chestiuni de drept: dacă inviolabilitatea constituțională a lui Ludovic îl mai apăra și ce instanță l-ar putea judeca. Saint-Just a trecut peste toate acestea. Regele nu era un cetățean de judecat, ci un dușman de combătut, iar singura întrebare era dacă trebuie să domnească sau să moară. „Nimeni nu poate domni nevinovat”, a spus el, potrivit textului discursului: orice rege era un rebel și un uzurpator.

Discursul l-a făcut cunoscut peste noapte, iar argumentul lui, preluat de Robespierre, a devenit al montagnarzilor. În ianuarie 1793, Saint-Just a votat pentru moarte, împotriva apelului la popor și împotriva amânării execuției, iar Ludovic al XVI-lea a urcat pe ghilotină pe 21 ianuarie.

În Comitet

Pe 30 mai 1793, cu câteva zile înainte de căderea girondinilor, Convenția l-a numit în Comitetul Salvării Publice, iar el și-a păstrat locul când Comitetul a fost reînnoit, în iulie. Robespierre a intrat în Comitet la sfârșitul aceleiași luni, iar cei doi, împreună cu Couthon, au format nucleul cel mai strâns al Comitetului, pe care dușmanii lor l-au numit triumviratul. Saint-Just a devenit unul dintre raportorii Comitetului, membrii care îi explicau politica în fața Convenției, iar rapoartele lui sunau ca niște sentințe.

În iulie a prezentat raportul despre deputații girondini arestați. Pe 10 octombrie a obținut ca Convenția să declare că „guvernul provizoriu al Franței este revoluționar până la pace”, amânând aplicarea noii constituții până la câștigarea războiului și lăsând Comitetului mână liberă pentru Teroare.

Alături de armate

Strasbourg, Landau, Fleurus

Comitetul l-a trimis acolo unde războiul mergea prost. În octombrie 1793, împreună cu prietenul său Philippe Le Bas, a plecat ca reprezentant în misiune la Armata Rinului, care fusese împinsă înapoi până la Strasbourg. Cei doi au condus orașul prin decrete: ofițerii neglijenți au fost arestați sau împușcați, bogații au fost obligați să plătească un împrumut forțat, iar aristocraților din oraș li s-a poruncit să-și dea încălțămintea soldaților desculți. Tot ei l-au arestat și l-au trimis la Paris pe Euloge Schneider, brutalul acuzator public al regiunii. Până la sfârșitul lui decembrie, armatele lui Hoche și Pichegru despresuraseră fortăreața Landau.

În primăvara lui 1794 a plecat la Armata Nordului, la granița cu Belgia. A rămas cu trupele în timpul repetatelor încercări eșuate de a trece râul Sambre și era alături de armata lui Jourdan când aceasta a cucerit Charleroi și, pe 26 iunie, a câștigat bătălia de la Fleurus, care le-a deschis francezilor drumul spre Belgia.

Împotriva facțiunilor

Întors la Paris în februarie 1794, a fost ales președinte al Convenției și a propus decretele din Ventôse, care urmau să confiște averile dușmanilor condamnați ai Revoluției și să le împartă patrioților săraci. Aproape că nu au fost aplicate niciodată, dar raportul lui despre ele i-a dat Revoluției una dintre cele mai celebre fraze ale ei.

În aceeași lună a întors arma Comitetului împotriva facțiunilor Revoluției înseși. Pe 13 martie a citit un raport despre „facțiunile străinătății”; în noaptea aceea, Hébert și conducătorii cordelierilor au fost arestați, iar pe 24 martie au fost ghilotinați. Pe 31 martie, la câteva ore după arestarea lui Danton și a lui Camille Desmoulins, a citit raportul împotriva lor, scris în parte după notițele pe care i le dăduse Robespierre. Când apărarea lui Danton a început să câștige publicul din sală, Saint-Just a obținut de la Convenție un decret care permitea tribunalului să-l excludă de la dezbateri pe orice acuzat care insulta justiția.

9 Thermidor

Discursul pe care nu l-a terminat

Până în vară, Comitetul se dezbinase. Saint-Just a încercat să-i împace pe membrii lui cu Robespierre, iar pe 9 Thermidor (27 iulie 1794) s-a ridicat în Convenție ca să citească un raport pe care promisese să-l arate mai întâi colegilor săi, dar nu o făcuse. „Nu aparțin niciunei facțiuni; le voi combate pe toate”, a început el. Tallien l-a întrerupt după câteva fraze, iar în tumultul care a urmat Saint-Just a rămas tăcut la tribună, în timp ce Robespierre era doborât. A fost arestat împreună cu el, eliberat de Comuna din Paris și prins din nou în primele ore ale dimineții la Hôtel de Ville, unde Le Bas s-a împușcat.

În seara zilei de 28 iulie a fost ghilotinat împreună cu Robespierre și Couthon în Place de la Révolution. Avea douăzeci și șase de ani. Thermidorienii au făcut din el, alături de Robespierre, chipul Terorii, iar scriitorii de mai târziu l-au numit arhanghelul ei: tânăr, frumos și fără milă. Notițele lui neterminate despre instituțiile republicane, publicate după moartea sa, schițează republica austeră a virtuții pe care sperase că Teroarea o va face posibilă.