Legea suspecților

Teroarea, la ordinea zilei

Cum s-a ajuns la lege

Spre sfârșitul verii lui 1793, Republica era în război cu cea mai mare parte a Europei și cu rebelii din interior. Vandeea se răsculase în martie; după ce principalii girondini fuseseră îndepărtați din Convenție, în iunie, Lyonul, Marsilia, Bordeaux și alte orașe se ridicaseră împotriva Parisului, în ceea ce montagnarzii numeau „federalism”; iar la sfârșitul lui august, regaliștii din Toulon le-au predat britanicilor portul și flota. La Paris, pâinea era puțină și scumpă. Pe 23 august, Convenția a decretat levée en masse, punându-i pe toți francezii în slujba războiului.

La Clubul Iacobinilor, vorbitorii cereau teroare de mai multe zile. Pe 5 septembrie, mulțimi de sanculoți, conduse de Comuna din Paris, au mărșăluit asupra Convenției, cerând pâine și măsuri împotriva dușmanilor dinăuntru ai Republicii. Deputații au cedat. Au votat înființarea unei armate revoluționare care să ducă Revoluția la sate, iar Bertrand Barère, vorbind în numele Comitetului Salvării Publice, a reluat strigătul: „Să punem teroarea la ordinea zilei.” Douăsprezece zile mai târziu, pe 17 septembrie, Philippe-Antoine Merlin de Douai a prezentat, în numele Comitetului de legislație, un decret privind suspecții, iar Convenția l-a adoptat.

Cine era suspect

Șase categorii și un certificat

Primul articol poruncea arestarea imediată a tuturor suspecților aflați încă în libertate. Al doilea spunea cine erau ei, în șase categorii: partizanii tiraniei sau ai federalismului, recunoscuți după purtarea, legăturile, vorbele sau scrierile lor; cei care nu-și puteau dovedi mijloacele de trai și îndeplinirea îndatoririlor civice; toți cei cărora li se refuzase certificatul de civism, hârtia prin care comuna garanta patriotismul unui cetățean; funcționarii destituiți; foștii nobili și rudele emigraților care nu-și arătaseră „în mod constant” atașamentul față de Revoluție; și emigrații întorși acasă.

Cele mai multe dintre acestea nu erau infracțiuni. Descriau opiniile, familia, prietenii sau trecutul cuiva și lăsau judecata în seama celor care aplicau legea. În octombrie, Comuna din Paris, la îndemnul procurorului ei, Pierre-Gaspard Chaumette, și-a publicat propria listă de semne după care putea fi recunoscut un suspect, printre ele și acesta: „cei care, fără să fi făcut nimic împotriva libertății, n-au făcut nimic nici pentru ea”. Cu patru ani înainte, Declarația drepturilor omului promisese că nimeni nu poate fi arestat decât în cazurile stabilite de lege și că orice om este prezumat nevinovat. Legea suspecților respecta litera primei promisiuni, pentru că era ea însăși lege, și o întorcea pe dos pe a doua: acum suspectul trebuia să-și dovedească virtutea civică.

Comitete și închisori

Ținuți până la pace

Legea era aplicată de comitetele de supraveghere, înființate în martie 1793 în fiecare comună și în fiecare secțiune a orașelor mari. Ele întocmeau listele, semnau mandatele și sigilau hârtiile suspecților, apoi trimiteau numele lor și motivele fiecărei arestări la Comitetul Siguranței Generale din Paris, comitetul de poliție al Convenției. Suspecții urmau să fie ținuți „până la pace”, pe cheltuiala lor.

Închisorile s-au umplut repede. La Paris, cele vechi au devenit curând neîncăpătoare, iar foste mănăstiri, colegii și palate au fost transformate în închisori, printre ele Palatul Luxembourg, mănăstirea carmeliților din rue de Vaugirard și Port-Royal, rebotezat Port-Libre. În toată Franța, după estimările obișnuite, între 300.000 și jumătate de milion de oameni au fost închiși ca suspecți în timpul Terorii, mulți dintre ei luni întregi, iar mii au murit în detenție. Cei mai mulți n-au ajuns niciodată în fața judecătorilor. Instanțele care au judecat, Tribunalul Revoluționar din Paris și tribunalele și comisiile din provincie, au pronunțat împreună în jur de 17.000 de condamnări la moarte, cele mai multe pentru rebeliune sau trădare, după cum arată Ce a fost Teroarea?

„Deschideți închisorile”

De la clemență la Prairial

Până în iarnă, închisorile deveniseră o chestiune politică. În decembrie 1793, Camille Desmoulins, vechi coleg de școală al lui Robespierre, a luat apărarea suspecților în ziarul său, Le Vieux Cordelier.

El cerea un „comitet de clemență” care să le cerceteze cazurile. Robespierre l-a ocrotit la început, apoi a rupt-o cu el, iar pe 5 aprilie 1794 Desmoulins a urcat pe eșafod împreună cu Danton și ceilalți „indulgenți”. Comitetul Salvării Publice a mers în direcția opusă. În februarie și martie 1794, decretele din Ventôse, propuse de Saint-Just, prevedeau ca bunurile suspecților recunoscuți drept dușmani ai Revoluției să fie confiscate și date patrioților săraci; ele n-au fost aplicate niciodată cu adevărat. Pe 10 iunie, Legea din 22 Prairial a lărgit și mai mult definiția dușmanilor poporului, a desființat dreptul la apărător în fața Tribunalului Revoluționar și nu i-a mai lăsat acestuia decât o singură pedeapsă, moartea.

După căderea lui Robespierre, pe 9 Thermidor (27 iulie 1794), comitetele au început să-i elibereze pe suspecți cu miile, iar legea care îi făcuse suspecți a căzut în desuetudine. Merlin de Douai a slujit mai târziu Directoratul, ca ministru al justiției și apoi ca unul dintre cei cinci directori.

De ce contează

Legea suspecților a transformat Teroarea dintr-un șir de măsuri de urgență într-un sistem. Nu a înființat niciun tribunal și nu a pronunțat nicio sentință, dar, făcând din suspiciunea însăși un temei de arestare și punând puterea de a aresta în mâinile a mii de comitete locale, a pus o bună parte a Franței sub supraveghere. Numele ei a devenit sinonim cu legile care îi pedepsesc pe oameni pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce ar putea gândi: în 1858, după un atentat împotriva lui Napoleon al III-lea, legea de siguranță generală a celui de-al Doilea Imperiu a fost poreclită pe loc o nouă „lege a suspecților”.