Palatul Tuileries

Un palat lângă cuptoarele de țiglă

Numele palatului vine de la fabricile de țiglă — tuileries — care se aflau odinioară pe terenul de la vest de Luvru. În 1564, Caterina de Medici, rămasă văduvă cu cinci ani înainte, la moartea lui Henric al II-lea, i-a cerut arhitectului Philibert de l’Orme să înceapă acolo construcția unei reședințe, în afara vechiului zid al orașului, cu o mare grădină în stil italian. Henric al IV-lea l-a legat apoi de Luvru prin lunga galerie de pe malul Senei, iar Ludovic al XIV-lea l-a extins, a amenajat în el un teatru uriaș, Salle des Machines, și l-a pus pe André Le Nôtre să refacă grădina, în 1664.

Când curtea s-a stabilit la Versailles, în 1682, Tuileries a rămas pe jumătate gol. Copilul-rege Ludovic al XV-lea a locuit aici între 1715 și 1722; apoi încăperile au fost date drept locuințe unor curteni și pensionari ai regelui, iar teatrul a fost împrumutat Operei și trupei Comédie-Française. Puțini s-ar fi așteptat să mai găzduiască vreodată un rege.

Colivia aurită

Aproape trei ani ca locuință și închisoare a regelui

Pe 6 octombrie 1789, după Marșul femeilor asupra Versailles-ului, Ludovic al XVI-lea, Maria Antoaneta și copiii lor au fost aduși la Paris și au ajuns la Tuileries pe la ora zece seara, în încăperi pe care niciun rege nu le mai folosise de zeci de ani, pregătite în grabă. Adunarea l-a urmat pe rege la Paris și s-a instalat curând în Manège, vechea școală de călărie de la marginea de nord a grădinii.

Aproape trei ani, palatul a fost o colivie aurită. Regele ținea curte, își primea miniștrii și asculta slujba, în timp ce gărzile naționale păzeau ușile. Când familia a fost împiedicată să plece la Saint-Cloud, în aprilie 1791, masca a căzut. În noaptea de 20 iunie 1791, s-au strecurat deghizați din palat; fuga la Varennes s-a încheiat cu întoarcerea lor sub escortă, pe 25 iunie.

Pe 20 iunie 1792, o mulțime din cartierele mărginașe a năvălit în palat și l-a ținut pe rege ore întregi înghesuit în firida unei ferestre. Regele și-a pus boneta roșie a libertății și a băut în sănătatea națiunii, dar nu și-a retras vetourile.

10 august 1792

Ziua în care a căzut monarhia

Înainte de zori, pe 10 august 1792, clopotele au bătut alarma în tot Parisul. Palatul era apărat de circa 900 de gărzi elvețiene, alături de câțiva nobili și de gărzi naționale de o loialitate îndoielnică. Dis-de-dimineață, convins că palatul nu poate fi apărat, regele și-a condus familia prin grădină, ca să se adăpostească la Adunarea Legislativă, în Manège.

Lupta a început după plecarea lor. Secțiile răsculate ale Parisului și voluntarii federați veniți din Marsilia și Brest au atacat; elvețienii au tras, apoi au primit de la rege ordinul să înceteze focul și să se retragă. Câteva sute dintre ei au fost uciși în luptă sau măcelăriți în retragere, iar odată cu ei au fost masacrați și servitori ai palatului. Un tânăr ofițer de artilerie, Napoleon Bonaparte, a privit totul din Place du Carrousel și avea să spună mai târziu că niciunul dintre câmpurile sale de luptă nu-i lăsase impresia atâtor cadavre.

În aceeași zi, Adunarea l-a suspendat pe rege. Trei zile mai târziu, familia a fost dusă la Temple, iar pe 21 septembrie monarhia a fost abolită.

Convenție, împărați, foc

Rebotezat Palais national, palatul a trecut în mâinile Republicii. Din 10 mai 1793, Convenția Națională s-a întrunit în Salle des Machines, refăcută ca sală de dezbateri, iar Comitetul Salvării Publice lucra în încăperile Pavilionului Flore. În grădină, Robespierre a condus Sărbătoarea Ființei Supreme, pe 8 iunie 1794; șapte săptămâni mai târziu, pe 9 Thermidor, a fost redus la tăcere de strigătele deputaților în aceeași sală, iar în noaptea de după arestarea lui a fost întins, cu maxilarul zdrobit, pe o masă din anticamera Comitetului.

Napoleon s-a mutat aici ca prim-consul, în 1800, și l-a păstrat ca reședință principală și ca împărat. După el au locuit aici, pe rând, Ludovic al XVIII-lea, Carol al X-lea, Ludovic-Filip și Napoleon al III-lea. Mulțimile au năvălit din nou în palat în revoluțiile din 1830 și 1848, iar împărăteasa Eugénie a fugit din el când a căzut al Doilea Imperiu, în septembrie 1870.

În mai 1871, în ultimele zile ale Comunei din Paris, comunarzii au umplut palatul cu petrol și praf de pușcă și i-au dat foc pe 23 mai. Incendiul l-a mistuit pe dinăuntru. Ruinele au rămas în picioare mai bine de un deceniu, până când Republica le-a demolat, în 1883; o parte din pietre au fost duse în Corsica, unde au servit la construirea castelului La Punta.

A rămas grădina, care se întinde de la Luvru până la Place de la Concorde — fosta Place de la Révolution, unde a fost ghilotinat Ludovic al XVI-lea —, împreună cu pavilioanele Flore și Marsan, amândouă reconstruite în secolul al XIX-lea și azi parte a Luvrului, și cu Arcul de Triumf de la Carrousel, care fusese odinioară poarta de onoare a palatului.