Demiterea lui Necker

Ministrul poporului

Jacques Necker era un bancher genevez, protestant, care făcuse avere la Paris înainte să se ocupe de finanțele publice. Ca director general al finanțelor, între 1777 și 1781, a plătit participarea Franței la războiul american mai ales din împrumuturi, nu din impozite noi, iar în 1781 lucrarea sa Compte rendu au roi, prima dare de seamă publică asupra finanțelor regelui tipărită vreodată, l-a făcut celebru. A demisionat în același an, când regele i-a refuzat un loc în consiliul regal.

În august 1788, cu tezaurul gol, Ludovic al XVI-lea l-a rechemat. Necker a fost ministrul Stărilor Generale: în decembrie 1788 l-a convins pe rege să-i dea Stării a Treia tot atâția deputați câți aveau clerul și nobilimea la un loc. Pentru public, el însemna conturi cinstite și reformă. Când a lipsit de la ședința regală din 23 iunie 1789, la trei zile după Jurământul din Sala Jocului cu Mingea, s-a zvonit că și-a dat demisia, iar mulțimea a năvălit în curțile de la Versailles până când regele i-a cerut să rămână.

Demiterea

Între timp, curtea se pregătea să preia din nou controlul. De la sfârșitul lui iunie, regimente întregi au fost aduse spre Paris și Versailles, aproximativ 20.000 de oameni, mulți dintre ei elvețieni și germani, sub comanda mareșalului de Broglie. În jurul reginei și al fratelui cel mai mic al regelui, contele d’Artois, o partidă a curții îl presa pe Ludovic să scape de ministrul pe care îl socotea vinovat de sfidarea Adunării.

Sâmbătă, 11 iulie, după-amiaza, lui Necker i-a parvenit la Versailles o scrisoare de la rege. Era demis și i se cerea să părăsească regatul de îndată și fără zgomot. Necker s-a supus, discret: chiar în acea seară, el și soția lui au plecat cu trăsura spre granița de nord și spre Bruxelles, ca plecarea lui să nu stârnească tulburări. Odată cu el au fost îndepărtați trei miniștri care îi împărtășeau vederile: Montmorin, Saint-Priest și La Luzerne. În locul lor, regele l-a pus în fruntea guvernului pe baronul de Breteuil, cu de Broglie ministru de război. Guvernul avea să rămână în istorie drept „ministerul celor o sută de ore”.

Parisul află vestea

Duminică, 12 iulie

Vestea a ajuns la Paris duminică, 12 iulie, pe la amiază, la ora la care grădina de la Palais-Royal, palatul ducelui de Orléans, era cel mai aglomerată. Deschisă publicului, grădina era marele târg de zvonuri al orașului. Pe la două și jumătate, după propria mărturie, Camille Desmoulins, un avocat de 29 de ani care se bâlbâia, s-a urcat pe o masă în fața Café de Foy și, cu pistolul în mână, a chemat mulțimea la arme. Ca semn de recunoaștere a propus verdele, culoarea speranței; oamenii au rupt frunze din castanii grădinii și și le-au prins la pălării.

Din cabinetul de figuri de ceară al lui Philippe Curtius, mulțimea a luat busturile lui Necker și ale ducelui de Orléans, le-a acoperit cu văl negru și le-a purtat pe străzi; teatrele au fost silite să se închidă în semn de doliu. Spre seară, cortegiul a ajuns în Place Louis XV, azi Place de la Concorde. Acolo, prințul de Lambesc și-a condus cavaleriștii din regimentul Royal-Allemand peste podul turnant, în grădina Palatului Tuileries, unde mulțimea i-a primit cu pietre și scaune, iar călăreții au lovit cu sabia. Mai mulți oameni au fost răniți. Mai târziu în aceeași seară, soldați din Gărzile franceze au trecut de partea poporului și au tras în călăreții germani. Baronul de Besenval, care comanda trupele de la Paris, n-a îndrăznit să trimită întăriri și și-a retras regimentele pe Champ de Mars.

Toată noaptea și a doua zi, mulțimile au incendiat posturile vamale din zidul orașului, unde se percepeau taxele pe mărfurile care intrau în Paris, și au căutat arme. Pe 13 iulie, electorii Parisului, adunați la Hôtel de Ville, au format o miliție cetățenească. Îi lipseau armele și praful de pușcă, iar praful era la Bastilia. De aici, drumul ducea direct la căderea Bastiliei, pe 14 iulie.

Rechemarea lui Necker

Bastilia a căzut pe 14 iulie și, odată cu ea, planul curții de a recurge la forță. Pe 15, Ludovic a venit în persoană la Adunare ca să anunțe retragerea trupelor. Pe 16 i-a scris lui Necker, cerându-i să se întoarcă; ministerul Breteuil s-a destrămat după nici o sută de ore, iar în noaptea aceea contele d’Artois a părăsit Franța, primul dintre marii emigranți. Pe 17, regele a venit la Paris și a primit cocarda de la noul primar, Jean-Sylvain Bailly.

Necker s-a întors triumfal: pe 30 iulie, Parisul l-a aclamat la Hôtel de Ville. Dar Revoluția îl depășise deja. Împrumuturile lansate în vara aceea au eșuat, Adunarea și-a urmat propriul drum în privința finanțelor, iar în septembrie 1790 Necker și-a dat demisia și s-a întors în Elveția, aproape neobservat.

De ce contează

Demiterea unui singur ministru a devenit prima mare probă de forță dintre rege și Paris, iar regele a pierdut-o. Le-a dat parizienilor primele lor simboluri, cocarda și busturile purtate ca niște steaguri, și prima lor miliție. Și a lăsat o lecție pe care Revoluția avea s-o regăsească iar și iar: o mișcare a curții, sau doar zvonul uneia, putea scoate orașul în stradă.