Jurământul din Sala Jocului cu Mingea

O sală închisă

Șase săptămâni de impas și o dimineață de sâmbătă

Statele Generale se deschiseseră la Versailles pe 5 mai 1789 și, timp de șase săptămâni, nu făcuseră nimic. Deputații Stării a Treia, care reprezentau marea majoritate a francezilor, voiau ca cele trei stări să-și verifice împreună mandatele și să voteze pe cap de deputat; nobilimea și cea mai mare parte a clerului voiau să delibereze și să voteze separat, după tradiție, ceea ce le-ar fi permis celor două stări privilegiate să o învingă mereu pe a treia.

Pe 17 iunie, la propunerea abatelui Sieyès, Starea a Treia a tranșat problema. Declarând că reprezintă aproape întreaga națiune, și-a luat numele de Adunare Națională și, în aceeași ședință, a declarat ilegale impozitele existente, îngăduind totuși strângerea lor cât timp avea să se întrunească. Pe 19 iunie, clerul a votat, cu o majoritate strânsă, să i se alăture. Curtea, încă în doliu după fiul mai mare al regelui, mort pe 4 iunie, se afla la Marly; acolo, consiliul regelui a hotărât să răspundă printr-o ședință regală, în care Ludovic al XVI-lea avea să le spună Stărilor ce aștepta de la ele.

În dimineața de sâmbătă, 20 iunie, deputații au venit la locul lor de întrunire, Salle des Menus-Plaisirs, și au găsit ușile închise și păzite de soldați. Anunțuri afișate vesteau o ședință regală și spuneau că sala se pregătea pentru ea. Președintele Adunării, astronomul Jean-Sylvain Bailly, a protestat, dar nu a fost lăsat să intre.

Jurământul

Oriunde se află membrii ei, acolo este Adunarea Națională

Deputații și-au căutat o altă sală și au găsit una în apropiere: sala de jeu de paume a orașului, un teren acoperit pentru jocul cu mingea, strămoșul tenisului de astăzi. Ideea îi este atribuită de obicei medicului Joseph-Ignace Guillotin. Acolo, între pereți goi și în fața unei mulțimi de curioși, Jean-Joseph Mounier, deputat din Dauphiné, a propus ca deputații să se lege printr-un jurământ. Decretul adoptat declara că nimic nu putea împiedica Adunarea să-și continue lucrările, oriunde ar fi fost silită să se întrunească.

Bailly, urcat pe o masă, a citit jurământul, iar deputații l-au rostit cu brațul ridicat. Apoi, unul câte unul, au semnat. Un singur deputat, Joseph Martin-Dauch din Castelnaudary, a scris „opozant” lângă numele său: spunea că nu poate jura să ducă la îndeplinire hotărâri pe care regele nu le aprobase. Tumultul a fost atât de mare, încât Bailly a pus să fie scos pe altă ușă, pentru siguranța lui.

Ședința regală

23 iunie: regele vorbește, deputații rămân

Ședința regală, anunțată mai întâi pentru 22 iunie, a fost amânată cu o zi. Pe 22, Adunarea s-a întrunit în biserica Saint-Louis din Versailles, unde majoritatea deputaților clerului au venit să i se alăture. Pe 23 iunie, în Salle des Menus-Plaisirs, înconjurat de trupe, Ludovic al XVI-lea s-a adresat celor trei stări. Ministrul său de finanțe, Necker, lipsea, iar absența lui a fost remarcată de toți. Regele a oferit reforme reale, între care aceea că niciun impozit nou nu avea să fie introdus fără consimțământul reprezentanților națiunii, dar a declarat nule hotărârile din 17 iunie, a menținut separarea celor trei stări și le-a lăsat privilegiile neatinse. Apoi le-a poruncit deputaților să se despartă și să se întrunească a doua zi, fiecare stare în sala ei.

Nobilii și o parte a clerului au ieșit după el. Deputații Stării a Treia au rămas pe locurile lor. Când marchizul de Dreux-Brézé, marele maestru de ceremonii, le-a amintit ordinul regelui, Bailly ar fi răspuns că națiunea adunată nu poate primi ordine, iar Mirabeau s-a ridicat în picioare.

Sieyès, se spune, a adăugat simplu: „Sunteți astăzi ceea ce erați ieri. Să deliberăm.” Adunarea și-a confirmat decretele anterioare și, la propunerea lui Mirabeau, și-a declarat membrii inviolabili. Regele nu a recurs la forță. În zilele următoare, alți membri ai clerului și un grup de nobili liberali s-au alăturat Adunării, iar pe 27 iunie Ludovic al XVI-lea însuși le-a cerut restului nobilimii și clerului să delibereze împreună cu ea.

Tabloul neterminat al lui David

Un tablou depășit de Revoluție

Jurământul a fost primul act prin care deputații au pus autoritatea națiunii, care vorbea prin ei, deasupra voinței regelui, și a devenit una dintre imaginile fondatoare ale Revoluției. În 1790, Clubul Iacobinilor i-a cerut pictorului Jacques-Louis David să-l comemoreze într-o pânză uriașă, plătită prin subscripție publică. David a expus la Salonul din 1791 un desen mare al compoziției: Bailly stă în picioare pe o masă, în centru, spre el se ridică o mare de brațe, un călugăr cartuzian, un preot și un pastor protestant se îmbrățișează în prim-plan, iar Martin-Dauch stă deoparte, în dreapta, cu brațele încrucișate. Tânărul Robespierre, pe atunci un deputat obscur din Artois, își apasă mâinile pe piept.

Tabloul n-a fost niciodată terminat. Subscripția n-a strâns destui bani, iar în câțiva ani mulți dintre cei pe care David voia să-i glorifice ajunseseră suspecți, emigrați sau victime ale Revoluției: Mirabeau a căzut în dizgrație după moarte, când i s-au descoperit legăturile secrete cu curtea, iar Bailly a fost ghilotinat în 1793. Pe uriașa pânză n-au fost schițate decât câteva figuri și pictate doar câteva capete. Desenul și pânza neterminată se află astăzi la Versailles, nu departe de sala jocului cu mingea, păstrată ca loc memorial.