Deschiderea Stărilor Generale

De ce i-a convocat regele

În 1787, coroana franceză ajunsese în pragul falimentului. Războaiele secolului, mai ales costisitoarea intervenție în Războiul de Independență american, fuseseră plătite cu împrumuturi, iar spre sfârșitul anilor 1780 plata datoriei înghițea cam jumătate din cheltuielile statului. Reforma însemna impozitarea privilegiaților, iar privilegiații refuzau: o Adunare a Notabililor convocată în 1787 n-a aprobat noile impozite, iar parlamentele, marile curți de justiție ale regatului, susțineau că numai Stările Generale puteau consimți la ele.

Stările Generale erau vechea adunare reprezentativă a regatului, în care clerul, nobilimea și starea a treia — toți ceilalți — alcătuiau fiecare un ordin separat. Nu se mai întruniseră din 1614. Pe 8 august 1788, guvernul a cedat și a fixat întrunirea pentru mai 1789; o săptămână mai târziu, vistieria și-a suspendat plățile, iar Ludovic al XVI-lea l-a rechemat pe bancherul genevez Jacques Necker ca să conducă țara până la adunare.

Trei ordine, o singură întrebare

Modul în care urmau să voteze Stările Generale decidea totul. Dacă fiecare ordin vota separat, ca în 1614, clerul și nobilimea puteau oricând să învingă starea a treia cu două voturi la unul. Dacă deputații votau pe cap, starea a treia putea să câștige. Pe 25 septembrie 1788, Parlamentul din Paris a hotărât ca Stările să se întrunească în formele din 1614 — și și-a pierdut popularitatea peste noapte. Pe 27 decembrie, consiliul regelui a dat stării a treia tot atâția deputați câți aveau celelalte două ordine la un loc, dar n-a spus nimic despre cum vor vota.

Pamfletele din iarna aceea au pus întrebarea în forma ei cea mai tăioasă. În ianuarie 1789, abatele Sieyès, cleric din dioceza de Chartres, l-a publicat pe cel mai celebru dintre ele:

Alegerile și caietele de doleanțe

Regulamentul electoral din 24 ianuarie 1789 era, pentru vremea lui, remarcabil de larg. În starea a treia, aproape orice bărbat de cel puțin 25 de ani înscris pe listele de contribuabili putea vota, în adunări care alegeau electori, iar aceștia, la rândul lor, pe deputați. Fiecare adunare redacta și un cahier de doléances, un caiet de doleanțe; în tot regatul s-au scris zeci de mii, de la parohiile satelor și breslele orașelor până la bailliage-uri, circumscripțiile electorale ale vremii.

Caietele cereau întrunirea regulată a Stărilor, consimțământul la impozite, o impozitare mai dreaptă și sfârșitul arestărilor arbitrare; la sate, multe se plângeau de dările senioriale. Aproape niciunul nu punea la îndoială monarhia. Deputații care au sosit la Versailles — în starea a treia, mai ales avocați — erau convinși că au mandat să dea Franței o constituție.

Deschiderea

Stările s-au deschis cu o ceremonie care arăta limpede vechea ierarhie. Pe 4 mai, deputații au mers în procesiune prin Versailles până la slujba de la biserica Saint-Louis: în frunte starea a treia, în haine negre simple, apoi nobilii și clericii, în veșminte bogate, iar la urmă regele.

A doua zi, pe 5 mai, cele trei ordine s-au adunat în marea sală a Hôtel des Menus-Plaisirs. Ludovic al XVI-lea a vorbit scurt, după el a luat cuvântul păstrătorul sigiliilor, Charles de Barentin, apoi Jacques Necker a vorbit circa trei ore; când a obosit și i-a slăbit vocea, un asistent a citit în locul lui o mare parte din discurs. A fost un raport financiar — a estimat deficitul la vreo 56 de milioane de livre —, iar în privința întrebării pentru care veniseră toți, cum vor vota ordinele, a sugerat doar că ar putea delibera împreună asupra unor chestiuni și le-a lăsat lor alegerea. Deputații care speraseră că popularul ministru îi va conduce spre reforme au plecat dezamăgiți.

Șase săptămâni de impas

Disputa a început a doua zi dimineață, de la o formalitate. Mandatele fiecărui deputat trebuiau verificate, iar nobilii și clericii s-au retras în sălile lor ca să și le verifice pe ordine. Starea a treia a rămas în marea sală și a refuzat să facă ceva separat, pentru că a verifica mandatele pe ordine însemna a accepta votul pe ordine. Timp de cinci săptămâni nimic nu s-a clintit: tratativele de conciliere dintre ordine au eșuat la începutul lui iunie, iar Mirabeau, un nobil ales de starea a treia din Aix, a devenit cea mai temută voce a ei.

Pe 10 iunie, la propunerea lui Sieyès, starea a treia a invitat pentru ultima oară celelalte ordine să i se alăture. Pe 12 iunie a început apelul nominal al tuturor deputaților, în comun, iar a doua zi trei preoți parohi din Poitou au trecut de partea ei, urmați de alții în zilele următoare. Pe 17 iunie s-a proclamat Adunare Națională.

Trei zile mai târziu, găsindu-și sala închisă, Adunarea a jurat, într-o sală de joc cu mingea din apropiere, să nu se despartă până când Franța nu va avea o constituție.