Contele de Mirabeau

O tinerețe scandaloasă

Honoré-Gabriel Riqueti s-a născut pe 9 martie 1749 la Le Bignon, lângă Nemours, cel mai mare dintre fiii rămași în viață ai lui Victor Riqueti, marchiz de Mirabeau, economist celebru pentru cartea sa L'Ami des hommes („Prietenul oamenilor”). La trei ani, variola i-a lăsat chipul adânc ciupit, iar tatăl lui, un om aspru și certăreț, și-a pus de timpuriu pică pe el. După câțiva ani în armată, inclusiv în campania din Corsica din 1769, s-a căsătorit în 1772 cu Émilie de Marignane, o moștenitoare bogată din Aix, și a făcut repede datorii mult peste posibilitățile lui.

Tatăl i-a răspuns cu lettres de cachet, ordinele sigilate ale regelui prin care un om putea fi închis fără judecată. Surghiunit la Manosque în 1774, apoi închis în Château d'If, în largul Marsiliei, și în fortăreața de la Joux, în Jura, Mirabeau s-a îndrăgostit de Sophie de Monnier, tânăra soție a unui magistrat vârstnic, și a fugit cu ea la Amsterdam în 1776. Un tribunal din Pontarlier l-a condamnat la moarte în lipsă pentru răpire. Arestat la Amsterdam în mai 1777, a petrecut trei ani și jumătate în donjonul de la Vincennes, unde i-a scris Sophiei scrisori pătimașe și a compus o carte chiar împotriva ordinelor care îl țineau închis.

Ieșit din închisoare, a obținut în 1782 anularea condamnării la moarte, iar în 1783 și-a pledat singur cauza la Aix, când soția lui a cerut despărțirea. A pierdut, dar discursul i-a făcut un nume de orator. Tot restul deceniului a trăit din scris, publicând pamflete despre finanțe și politică, iar în 1786 a plecat la Berlin, într-o misiune secretă pentru guvernul francez.

Vocea stării a treia

De la Aix la ședința regală din 23 iunie 1789

Când au fost convocate Stările Generale, în 1789, nobilii din Provence l-au exclus din adunarea lor, pe motiv că nu deținea un feud propriu. S-a îndreptat atunci spre oamenii de rând. Starea a treia l-a ales atât la Aix, cât și la Marsilia, iar el a optat pentru Aix: un conte printre oameni de rând.

La deschiderea Stărilor Generale, la Versailles, pe 5 mai, era deja cel mai faimos deputat din sală și cel care inspira cea mai mare neîncredere. A înființat un ziar care relata dezbaterile; când guvernul l-a interzis după două numere, a continuat sub alt titlu, sub forma unor scrisori către alegătorii săi. Pe 20 iunie a depus, alături de ceilalți deputați ai stării a treia, jurământul din Sala Jocului cu Mingea.

Trei zile mai târziu, Ludovic al XVI-lea a ținut o ședință regală în care a anulat hotărârile stării a treia și a poruncit ca cele trei ordine să se întrunească separat. Când a plecat, nobilii și cea mai mare parte a clerului l-au urmat; deputații stării a treia au rămas pe locuri. Marele maestru de ceremonii al regelui, marchizul de Dreux-Brézé, s-a întors să le amintească porunca. Mirabeau a răspuns în numele lor.

Cuvintele au fost șlefuite prin repovestire și circulă în mai multe versiuni, dar sfidarea a fost reală. În aceeași zi, la propunerea lui, Adunarea și-a declarat membrii inviolabili, iar patru zile mai târziu regele a cedat și le-a poruncit celorlalte două ordine să i se alăture.

Oratorul

Masiv, cu fața ciupită de vărsat, cu un cap enorm și o coamă de păr, Mirabeau domina Adunarea Națională prin voce și prin prezență. Nu lucra singur: un mic grup de prieteni, printre care genevezul Étienne Dumont, îi redacta multe dintre discursuri și rapoarte, iar el le făcea ale lui la tribună.

Voia o revoluție care să păstreze un rege puternic. În septembrie 1789 a pledat pentru ca Coroana să aibă drept de veto absolut asupra legilor; Adunarea i-a acordat doar unul suspensiv. Pe 2 noiembrie 1789, la propunerea lui, Adunarea a pus bunurile Bisericii la dispoziția națiunii. În mai 1790 s-a înfruntat cu Barnave în privința dreptului de a declara război și de a încheia pace și a obținut un compromis care îi lăsa regelui o parte din acest drept. Spera să devină el însuși ministru, iar pe 7 noiembrie 1789 Adunarea le-a interzis membrilor săi să intre în guvernul regelui, un vot socotit îndeobște îndreptat împotriva lui. A fost și rivalul lui La Fayette, celălalt om care spera să conducă Revoluția de pe calea de mijloc.

Sfetnicul secret al curții

În primăvara lui 1790, prin prietenul său, contele de La Marck, Mirabeau a încheiat o înțelegere secretă cu curtea. Regele i-a plătit datoriile și i-a dat 6.000 de livre pe lună, cu promisiunea unui milion la sfârșitul sesiunii Adunării; în schimb, Mirabeau le trimitea regelui și reginei note cu sfaturi, vreo cincizeci în total. Pe 3 iulie 1790 s-a întâlnit cu Maria Antoaneta în parcul de la Saint-Cloud. Îl îndemna pe rege să accepte ce câștigase Revoluția, să plece din Paris într-un oraș de provincie, nu spre graniță, și să strângă națiunea în jurul lui împotriva extremiștilor. Curtea îi citea notele și rareori le urma.

Nu credea că se vânduse: fusese plătit, ar fi spus el, dar nu vândut. Prestigiul lui public a rămas neatins. La sfârșitul lui 1790 era președintele Clubului Iacobinilor, iar pe 29 ianuarie 1791 Adunarea l-a ales președinte pentru obișnuitul mandat de două săptămâni.

Moartea și Panthéonul

Primul mare om al Panthéonului și primul scos de acolo

Istovit de muncă, de datorii și de plăceri, Mirabeau s-a îmbolnăvit la sfârșitul lui martie 1791 și a murit pe 2 aprilie, la 42 de ani, în casa lui de pe Chaussée-d'Antin. Parisul a intrat în doliu, iar mulțimi uriașe i-au urmat sicriul. Adunarea a hotărât ca noua biserică Sainte-Geneviève să devină un Panthéon pentru marii oameni ai națiunii, iar el a fost primul așezat acolo. Fără el, curtea nu mai avea pe nimeni în Adunare care să-i pledeze cauza; nici trei luni mai târziu, familia regală a încercat să fugă și a fost oprită la Varennes.

După ce asaltul asupra Palatului Tuileries din 10 august 1792 a răsturnat monarhia, un lăcătuș care lucrase pentru rege i-a arătat ministrului Roland, pe 20 noiembrie, un dulap de fier ascuns în zidul palatului: faimosul armoire de fer. Hârtiile regelui găsite acolo arătau că Mirabeau fusese plătit de curte. Iacobinii i-au spart bustul, în noiembrie 1793 Convenția a votat scoaterea lui din Panthéon, iar în septembrie 1794 rămășițele lui au fost scoase de acolo și îngropate într-un mormânt fără nume, chiar în ziua în care au fost aduse cele ale lui Marat.

Istoricii dezbat și azi dacă, rămânând în viață, ar fi putut salva monarhia sau dacă regele nu l-ar fi ascultat oricum. Rămâne primul mare orator al Revoluției și primul dintre eroii ei care a căzut în dizgrație.