Ziua în care Parisul și-a răsturnat regele
Insurecția armată din 10 august 1792, când secțiile revoluționare ale Parisului și federații veniți din provincie au luat cu asalt Palatul Tuileries. Familia regală se refugiase deja în Adunarea Legislativă, iar cele mai multe dintre gărzile elvețiene care apărau palatul au fost ucise. Adunarea l-a suspendat pe Ludovic al XVI-lea și a convocat o Convenție Națională, care a abolit monarhia șase săptămâni mai târziu.
Tot în acea zi: marchizul de Mandat, comandantul Gărzii Naționale, ucis la Hôtel de Ville; berarul Antoine Joseph Santerre, care i-a luat comanda; și primarul Jérôme Pétion, care cu o săptămână înainte dusese Adunării petiția secțiilor împotriva regelui.
În aprilie 1792, Franța a declarat război Austriei, căreia i s-a alăturat curând Prusia. Primele campanii au mers prost, iar la Paris înfrângerile au fost puse pe seama trădării de la curte. În iunie, Ludovic al XVI-lea a pus veto asupra a două decrete ale Adunării Legislative — unul împotriva preoților care refuzaseră jurământul față de constituție, altul care înființa lângă Paris o tabără de 20.000 de federați, gărzi naționale venite din provincie — și și-a demis miniștrii girondiniGrup: Girondinii. Deputații care au dus Franța la război și au pierdut Parisul în fața Muntelui. Pe 20 iunie, o mulțime a năvălit în Tuileries; regele și-a pus pe cap o bonetă roșie și a băut în sănătatea națiunii, dar nu și-a retras vetourile. Pe 11 iulie, Adunarea a proclamat patria în pericol.
Federații au venit oricum la Paris, pentru aniversarea căderii Bastiliei, și mulți au rămas. Cei din Brest au sosit la sfârșitul lui iulie; pe 30 iulie, vreo 500 de oameni din Marsilia au intrat în oraș intonând un nou cântec de război, scris pentru Armata Rinului, pe care Parisul l-a numit curând după ei: Marseieza. La începutul lui august, a devenit cunoscută în capitală o declarație a ducelui de Brunswick, comandantul armatei austro-prusace, datată 25 iulie. Ea amenința Parisul cu o pedeapsă militară și cu distrugerea totală dacă familiei regale i s-ar fi făcut cel mai mic rău. Menită să-l apere pe rege, declarația părea să dovedească că el și dușmanul erau de aceeași parte.
Parisul își dă o nouă Comună
Pe 3 august, primarul Parisului, Jérôme Pétion, a adus Adunării o petiție a 47 dintre cele 48 de secții ale orașului — cartierele, fiecare cu adunarea ei — prin care se cerea detronarea regelui. Adunarea a ezitat, iar pe 8 august a refuzat să-l trimită în judecată pe generalul Lafayette, care îi denunțase pe iacobini. Unele secții au stabilit un termen: dacă Adunarea nu hotăra nimic până în noaptea de 9 august, aveau să bată clopotele de alarmă.
Pe la miezul nopții, clopotele au început să bată a alarmă. Comisari aleși de secții s-au adunat la Hôtel de Ville și, în cursul nopții, au înlăturat consiliul legal al orașului: aceasta a fost Comuna insurecțională. Dis-de-dimineață, marchizul de Mandat, care comanda Garda Națională și organizase apărarea palatului, a fost chemat la Hôtel de Ville; acolo a fost arestat și, puțin după aceea, ucis. Berarul Antoine Joseph Santerre, unul dintre conducătorii din Faubourg Saint-Antoine, i-a luat comanda. Din cartierele muncitorești, coloane de cetățeni înarmați, împreună cu federații din Marsilia și din Brest, au pornit spre Tuileries.
Palatul Tuileries era apărat de circa 900 de gărzi elvețiene, de câteva batalioane ale Gărzii Naționale și de câteva sute de nobili veniți să-l ocrotească pe rege. Dimineața, Ludovic și-a trecut în revistă apărătorii în curți și în grădină. S-au auzit câteva urale, dar mulți membri ai Gărzii Naționale, mai ales tunarii, au răspuns cu strigăte de „Trăiască națiunea!”, iar unii au trecut de partea insurgenților.
Pierre Louis Roederer, procurorul general-sindic al departamentului Paris, și-a dat seama că palatul nu putea fi apărat și l-a îndemnat pe rege să se pună sub ocrotirea Adunării.
„Sire, Maiestatea Voastră nu are nici cinci minute de pierdut; nu există siguranță pentru ea decât în Adunarea Națională.”
Ludovic a acceptat. Împreună cu regina, cei doi copii, sora sa, Madame Élisabeth, și guvernanta, Madame de Tourzel, a traversat grădina sub escortă până la Manej, fosta școală de călărie în care se întrunea Adunarea. Familia a fost așezată în loja stenografilor din spatele fotoliului președintelui, o încăpere strâmtă în care a rămas tot restul zilei, în timp ce deputații dezbăteau, iar dinspre palat se auzea lupta.
Credincioși unui rege care nu mai era acolo
Regele plecase fără să le lase apărătorilor ordine limpezi. Când insurgenții au năvălit în curți, unii au încercat să fraternizeze cu elvețienii; apoi s-au tras focuri — nici azi nu se știe sigur cine a tras primul — iar o salvă a elvețienilor a golit curtea, lăsând mulți morți. Atacatorii au revenit, mai numeroși și cu tunuri. Din Adunare, regele a trimis un ordin scris prin care le cerea elvețienilor să depună armele și să se retragă în cazărmi.
Ordinul i-a lăsat fără apărare. Elvețienii care au încercat să se retragă prin grădină au fost măcelăriți; alții au fost uciși în palat, pe scări și pe străzile din jur. Din cei circa 900 de elvețieni aflați în palat, aproximativ 600 au murit în luptă sau în măcelul care a urmat, iar unii dintre cei luați prizonieri au pierit în masacrele din septembrie. Atacatorii au avut câteva sute de morți și răniți. Palatul a fost jefuit. Un tânăr ofițer de artilerie, Napoleon Bonaparte, a privit totul dintr-o prăvălie din Piața Carrousel; ani mai târziu, pe Sfânta Elena, avea să spună că niciunul dintre câmpurile sale de luptă nu-i lăsase o asemenea imagine a morților îngrămădiți ca trupurile elvețienilor din acea zi. La Lucerna, le cinstește memoria un leu muribund, străpuns de o suliță frântă și culcat peste un scut cu crinii Franței, sculptat după un proiect al lui Bertel Thorvaldsen și inaugurat în 1821.
În aceeași zi, cu regele ascultând din lojă, Adunarea a votat suspendarea provizorie a șefului puterii executive. A convocat totodată o Convenție Națională, aleasă de aproape toți bărbații adulți, care să hotărască viitoarele instituții ale țării. Un Consiliu Executiv provizoriu de șase miniștri a preluat guvernarea; în noaptea aceea, deputații l-au ales pe Georges Danton, tribunul Cordelierilor, ministru al Justiției. Puterea reală la Paris se afla însă, în mare parte, în mâinile Comunei insurecționale.
Familia regală a petrecut trei nopți în chiliile vechii mănăstiri a Feuillanților, de lângă Adunare. Pe 13 august, Comuna a dus-o, ca prizonieră, la Temple, vechea fortăreață a cavalerilor templieri din cartierul Marais. Pe 21 septembrie, Convenția abia aleasă s-a întrunit și a abolit monarhia. Patru luni mai târziu, pe 21 ianuarie 1793, Ludovic a fost ghilotinat.
