Casa de Bourbon

O ramură cadetă ajunge pe tron

Bourbonii și-au luat numele de la domeniul Bourbon, din jurul orașului Bourbon-l’Archambault, în centrul Franței. Erau capețieni, urmași ai lui Robert, conte de Clermont, fiul cel mic al regelui cruciat Ludovic al IX-lea — Sfântul Ludovic —, care s-a căsătorit cu moștenitoarea domeniului Bourbon. Fiul lor, Ludovic, a devenit în 1327 primul duce de Bourbon. Timp de două secole și jumătate, familia a slujit coroana de pe o treaptă mult mai joasă, în vreme ce pe tron se afla dinastia Valois, o altă ramură capețiană.

Apoi dinastia Valois a rămas fără fii. Când ultimul frate al lui Henric al III-lea a murit, în 1584, moștenitorul potrivit legii salice, care transmitea coroana numai pe linie bărbătească, a devenit Henric de Bourbon, rege al Navarei — un protestant, în plină epocă a războaielor religioase. Când Henric al III-lea, înjunghiat de un călugăr, a murit pe 2 august 1589, Liga Catolică a refuzat să accepte un rege eretic. Henric al IV-lea a trebuit să-și cucerească regatul, s-a convertit la catolicism în 1593 și a intrat în Paris în primăvara următoare. (Vorba „Parisul merită o liturghie” este aproape sigur o legendă.) În 1598, Edictul de la Nantes le-a dat protestanților libertatea de conștiință și dreptul de a-și practica cultul în anumite locuri și a pus capăt războaielor. Pe 14 mai 1610, Henric a fost înjunghiat mortal în trăsura sa, pe o stradă din Paris, de François Ravaillac, un fanatic catolic.

Regii de la Versailles

Fiul lui Henric, Ludovic al XIII-lea, a guvernat alături de cardinalul Richelieu și a întărit puterea coroanei. Fiul acestuia, Ludovic al XIV-lea, a devenit rege la patru ani, în 1643, și a domnit 72 de ani, cea mai lungă domnie a unui rege al Franței. A îmblânzit nobilimea, a purtat război după război și, în 1682, a mutat curtea și guvernul la Palatul Versailles. În 1700, nepotul său Filip, duce de Anjou, a moștenit tronul Spaniei; lungul război care a urmat s-a încheiat cu păstrarea Spaniei de către Filip, care a renunțat la orice drept asupra tronului Franței.

Ludovic al XIV-lea și-a supraviețuit atât fiului, cât și nepotului cel mare, așa că în 1715 coroana a trecut la un strănepot de cinci ani, Ludovic al XV-lea. Fiul și moștenitorul acestuia, Ludovic, Delfinul Franței, a murit în 1765, cu peste opt ani înaintea tatălui său; cei trei fii rămași în viață ai Delfinului aveau să devină cu toții regi: Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea.

Revoluție, restaurație și sfârșit

Revoluția a măturat dinastia. După asaltul asupra Palatului Tuileries din 10 august 1792, monarhia a fost abolită, iar pe 21 ianuarie 1793 Ludovic al XVI-lea a fost ghilotinat; Maria Antoaneta l-a urmat în octombrie. Fiul lor, pe care regaliștii îl numeau Ludovic al XVII-lea, a murit în închisoarea Temple în 1795, la zece ani, fără să fi domnit vreodată. În toamna lui 1793, mormintele regale de la Saint-Denis, unde fuseseră înmormântați regii Bourboni încă de la Henric al IV-lea, au fost deschise, iar trupurile au fost aruncate în gropi comune.

Frații regelui executat au trăit mai departe în exil. Când Napoleon a abdicat, în 1814, contele de Provence s-a întors ca Ludovic al XVIII-lea și a acordat o cartă constituțională, cu o cameră aleasă. În ianuarie 1815 a pus să fie reînhumate la Saint-Denis rămășițele lui Ludovic al XVI-lea și ale Mariei Antoaneta. Două luni mai târziu, întoarcerea lui Napoleon l-a făcut să fugă la Gent pe durata celor O Sută de Zile; după Waterloo, a revenit definitiv.

Fratele său, Carol al X-lea, încoronat la Reims în 1825 după vechiul ritual, a încercat să domnească asemenea regilor de dinainte de 1789. Ordonanțele sale din iulie 1830, care încătușau presa și restrângeau corpul electoral, au declanșat trei zile de lupte la Paris, iar regele a abdicat. Coroana a trecut la vărul său îndepărtat Ludovic-Filip, duce de Orléans, din ramura care se trăgea din fratele lui Ludovic al XIV-lea — fiul unui duce care votase pentru moartea lui Ludovic al XVI-lea. Și-a luat titlul de „rege al francezilor” și a fost, la rândul său, răsturnat în februarie 1848. Franța nu a mai avut niciodată un rege. Ramura principală s-a stins în 1883, odată cu nepotul lui Carol al X-lea, contele de Chambord, care în 1873 spulberase o ultimă șansă de restaurație refuzând să renunțe la steagul alb al Bourbonilor în favoarea tricolorului.

Dincolo de Franța

Filip al V-lea a întemeiat o ramură spaniolă care deține de atunci tronul Spaniei, cu întreruperi — cea mai lungă între 1931 și 1975; regele Felipe al VI-lea, urcat pe tron în 2014, este un Bourbon. Alte ramuri au domnit la Neapole și în Sicilia din anii 1730 — mai târziu ca Regatul celor Două Sicilii — până în 1861, iar în Ducatul de Parma, cu întreruperi, până în 1859.

Numele a supraviețuit tronului Franței. Un „bourbon” a ajuns să însemne un reacționar înrăit care, cum se spunea despre emigrații întorși acasă, n-a învățat nimic și n-a uitat nimic.