Execuția lui Ludovic al XVI-lea

Cetățeanul Capet la judecată

După asaltul asupra Palatului Tuileries din 10 august 1792, familia regală a fost închisă în Temple, iar pe 21 septembrie noua Convenție Națională a abolit monarhia. Ce era de făcut cu fostul rege îi dezbina pe deputați. Pe 20 noiembrie, un dulap de fier ascuns într-un zid al Palatului Tuileries, armoire de fer, a scos la iveală hârtiile secrete ale regelui și a întărit ostilitatea împotriva lui. Saint-Just și Robespierre susțineau că un rege nici nu putea fi judecat ca un cetățean, ci doar doborât ca un dușman.

Convenția a hotărât totuși să-l judece, și să-l judece ea însăși. Pe 11 decembrie, Ludovic, numit acum Louis Capet, a fost adus în fața ei ca să asculte acuzațiile: conspirație împotriva libertății publice și atentate împotriva siguranței statului. A răspuns calm la fiecare punct, negând unele fapte și invocând, pentru altele, legile vremii. L-au apărat trei avocați: Tronchet, Raymond de Sèze și Malesherbes, un fost ministru de 71 de ani care se oferise singur să-l apere. Pe 26 decembrie, de Sèze a rostit pledoaria apărării, susținând că Constituția din 1791 îl făcuse pe rege inviolabil.

Patru voturi

Cum au hotărât 721 de deputați, unul câte unul, soarta unui rege

Din 15 ianuarie 1793, Convenția a votat prin apel nominal: fiecare deputat urca la tribună și își rostea votul cu voce tare, adesea cu motivarea lui. La prima întrebare, dacă Ludovic era vinovat, niciun deputat n-a răspuns „nu”. A doua, o propunere a girondinilor de a supune verdictul ratificării poporului, a fost respinsă cu o majoritate clară.

Al treilea vot, asupra pedepsei, a început în seara de 16 ianuarie și a continuat toată noaptea și ziua următoare. Printre cei care au votat pentru moarte s-a numărat chiar vărul regelui, ducele de Orléans, care își spunea acum Philippe Égalité. La anunțarea rezultatului, 387 dintre cei 721 de deputați care votaseră aleseseră moartea; 334 votaseră pentru detenție, exil sau moarte cu amânare.

Un ultim vot, asupra suspendării execuției, s-a încheiat în primele ore ale zilei de 20 ianuarie: amânarea a fost respinsă cu 380 de voturi la 310. În aceeași seară, un fost membru al gărzii regale l-a înjunghiat, într-un restaurant din Palais-Royal, pe Louis-Michel Le Peletier de Saint-Fargeau, deputat care votase pentru moarte; acesta a murit în urma rănii și a fost cinstit ca martir al Revoluției.

Ultima dimineață

De la Temple la Place de la Révolution

În după-amiaza zilei de 20 ianuarie, lui Ludovic i s-a citit decretul în Temple. A cerut trei zile ca să se pregătească și un preot ales de el. Amânarea i-a fost refuzată; preotul i-a fost îngăduit. Acesta era Henry Essex Edgeworth, un abate de origine irlandeză care fusese confesorul surorii regelui. În aceeași seară, Ludovic și-a luat rămas-bun de la soție, de la sora lui și de la cei doi copii și le-a promis că îi va revedea dimineața. Nu i-a mai revăzut.

Pe 21 ianuarie s-a sculat înainte de ziuă, a ascultat liturghia oficiată de Edgeworth în camera lui din turn și i-a lăsat valetului său, Cléry, un inel și un sigiliu pentru familie. Santerre, comandantul Gărzii Naționale din Paris, a venit să-l ia, iar pe la ora nouă trăsura a ieșit din Temple. Ludovic a mers într-o trăsură închisă, cu Edgeworth și doi jandarmi, citind psalmi din breviarul preotului, în timp ce zeci de mii de oameni înarmați stăteau de-a lungul străzilor. Un plan al regaliștilor, pus la cale de baronul de Batz, de a-l smulge escortei pe bulevarde n-a dus la nimic.

Puțin după ora zece, trăsura a ajuns în Place de la Révolution, unde ghilotina fusese așezată lângă soclul gol al statuii bunicului său, Ludovic al XV-lea. Ludovic și-a scos haina, s-a lăsat legat la mâini abia după ce l-a convins Edgeworth și a urcat treptele. S-a întors spre mulțime și a început să vorbească, dar un răpăit de tobe i-a acoperit cuvintele. La ora 10:22, cuțitul ghilotinei a căzut. Unul dintre ajutoarele călăului Charles-Henri Sanson a ridicat capul în fața mulțimii și s-au auzit strigăte de „Trăiască Republica!”.

Franța și Europa după regicid

Trupul a fost dus la cimitirul Madeleine și îngropat într-o groapă cu var nestins. Parisul a rămas liniștit. Regaliștii din Franța și din străinătate au intrat în doliu, iar în exil fratele regelui, contele de Provence, l-a proclamat rege pe Delfinul de șapte ani, sub numele de Ludovic al XVII-lea.

În străinătate, execuția a confirmat toate temerile monarhiilor față de Revoluție. Marea Britanie i-a cerut trimisului francez, Chauvelin, să părăsească țara pe 24 ianuarie, iar pe 1 februarie 1793 Convenția a declarat război Marii Britanii și Republicii Olandeze; în martie a urmat războiul cu Spania. În țară, recrutarea a 300.000 de oameni, hotărâtă în februarie, a contribuit la izbucnirea răscoalei din Vendée, iar pe 10 martie Convenția a înființat Tribunalul Revoluționar. Maria Antoaneta și-a urmat soțul pe eșafod pe 16 octombrie 1793.

După întoarcerea Bourbonilor, rămășițele socotite a fi ale regelui au fost exhumate și reînhumate în bazilica Saint-Denis pe 21 ianuarie 1815, iar mai târziu pe locul vechiului cimitir s-a ridicat Capela Ispășitoare. Deputații care votaseră pentru moarte au rămas în amintire drept „regicizi”; în 1816, cei care se alăturaseră și lui Napoleon în timpul celor O Sută de Zile au fost izgoniți din Franța.