Manifestul de la Brunswick

Un manifest de la Koblenz

Cine l-a cerut și cine l-a scris

Franța era în război din 20 aprilie 1792, când Adunarea Legislativă, împinsă de Brissot și de prietenii săi, cei numiți mai târziu girondini, a declarat război regelui Boemiei și Ungariei, tânărul Francisc al II-lea al Austriei. Prusia, aliată cu Austria din februarie, i s-a alăturat. Prima ofensivă franceză, în Țările de Jos austriece, s-a destrămat în câteva zile, iar la Paris înfrângerile au fost puse pe seama trădării de la curte. După ce, pe 20 iunie, o mulțime a năvălit în Palatul Tuileries, Adunarea a proclamat, pe 11 iulie, patria în pericol.

Aliații și-au adunat armatele pe Rin sub comanda lui Carol Wilhelm Ferdinand, duce de Brunswick, nepot al lui Frederic cel Mare și socotit de mulți cel mai bun general al Europei. La începutul lui 1792, la Paris se vorbise chiar să i se ofere comanda armatei franceze. Cartierul său general se afla la Koblenz, în Electoratul de Trier, orașul în care emigrații, nobilii care părăsiseră Franța, se strânseseră în jurul fraților regelui, sperând să se întoarcă acasă în urma trupelor străine.

La Tuileries, perechea regală își dorea o declarație a aliaților, dar nu aceeași. Ludovic al XVI-lea l-a trimis la suverani pe ziaristul genevez Jacques Mallet du Pan, ca să ceară un text măsurat, care să despartă națiunea de facțiuni și să-i liniștească pe francezi. Maria Antoaneta îi cerea, în scrisorile către confidentul ei, Axel von Fersen, un manifest care să facă Adunarea și Parisul răspunzătoare de siguranța familiei regale. Textul pe care Brunswick l-a semnat la Koblenz pe 25 iulie, scris în mare parte de un emigrat, marchizul de Limon, a mers mult mai departe.

Ce amenința

Salvare pentru rege, pedeapsă pentru Paris

Manifestul vorbea în numele lui Brunswick, pentru împărat și pentru regele Prusiei. Aliații, spunea el, nu voiau nici cuceriri, nici să se amestece în guvernarea Franței; veneau să pună capăt anarhiei, să oprească atacurile împotriva tronului și a altarului și să-i redea regelui libertatea. Urmau amenințările. Gărzile naționale prinse cu arma în mână aveau să fie pedepsite ca rebeli față de regele lor. Membrii departamentelor, districtelor și municipalităților aveau să răspundă cu capul și cu averea pentru orice dezordine pe care ar fi lăsat-o să se petreacă. Locuitorii oricărui oraș sau sat care ar fi îndrăznit să se apere urmau să fie pedepsiți pe loc, după legile războiului, iar casele lor, dărâmate sau arse.

Cea mai grea amenințare era pentru Paris. Toți membrii Adunării Naționale, ai departamentului, ai municipalității și ai Gărzii Naționale din Paris erau făcuți răspunzători cu capul, urmând să fie judecați de tribunale militare, fără speranță de iertare. Și:

La sfârșit, aliații declarau dinainte că nu vor recunoaște nicio declarație făcută în numele regelui câtă vreme el nu va fi cu adevărat liber. Cu alte cuvinte, nimic din ce ar fi spus Ludovic al XVI-lea la Paris nu mai putea fi luat de bun.

Parisul răspunde

Șaisprezece zile până la căderea tronului

Manifestul a avut efectul opus celui dorit de autorii săi. Când textul lui a devenit cunoscut la Paris, în primele zile ale lui august, a părut să dovedească ce spuneau de luni de zile adversarii regelui: că la curte se punea nădejdea în armatele străine și că regele și dușmanul erau de aceeași parte. Amenințările lui nu au înfricoșat capitala, ci au unit-o. La Clubul iacobinilor, Robespierre ceruse încă din 29 iulie detronarea regelui și o Convenție Națională aleasă de toți cetățenii. Acum, cererea se răspândea.

Pe 3 august, Ludovic al XVI-lea a trimis Adunării un mesaj prin care se dezicea de manifest. Puțini au fost convinși. În aceeași zi, primarul Parisului, Jérôme Pétion, s-a prezentat la bara Adunării ca să ceară, în numele a 47 dintre cele 48 de secții ale orașului, detronarea regelui. Adunarea a amânat hotărârea, iar secțiile și voluntarii federați, printre care și oamenii din Marsilia sosiți pe 30 iulie, s-au pregătit să acționeze fără ea. În noaptea de 9 spre 10 august, o Comună insurecțională a pus stăpânire pe Hôtel de Ville, iar dimineața palatul pe care îl numea manifestul a fost luat cu asalt. Adunarea l-a suspendat pe rege și a convocat o Convenție Națională.

De ce contează

Puține documente și-au ratat scopul atât de complet. Manifestul trebuia să apere familia regală; în schimb, a contribuit la căderea monarhiei și i-a pus regelui viața în primejdie. A făcut din război un război cu regele drept miză și le-a îngăduit dușmanilor acestuia să-l înfățișeze drept aliatul invadatorilor.

Brunswick a trecut granița pe 19 august, a cucerit Longwy și Verdun și a fost oprit la Valmy, pe 20 septembrie, de armatele lui Dumouriez și Kellermann. După o canonadă care n-a decis mare lucru pe câmpul de luptă, s-a retras și și-a scos armata din Franța. Pe 21 septembrie, noua Convenție Națională a abolit monarhia. În iarna aceea, Convenția l-a judecat pe rege, acuzându-l între altele că a conspirat cu puterile străine, iar pe 21 ianuarie 1793 Ludovic a fost ghilotinat. Se spune că Brunswick și-a regretat semnătura tot restul vieții. În 1806 a condus din nou armata prusacă și a fost rănit mortal la Auerstedt.