Constituția din 1791

Doi ani de lucru

De la Sala Jocului cu Mingea la Sala Manejului

Pe 20 iunie 1789, deputații stării a treia, găsind ușile sălii lor închise, au jurat în Sala Jocului cu Mingea să nu se despartă până nu vor da Franței o constituție. Franța nu avusese niciodată una scrisă: regatul trăise după cutumă, după voința regelui și după privilegiile stărilor, provinciilor și orașelor sale. Adunării Naționale Constituante i-au trebuit mai mult de doi ani ca s-o scrie, și nu a scris-o dintr-odată. A votat-o pe bucăți, sub formă de decrete, în timp ce guverna țara.

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, adoptată pe 26 august 1789, urma să stea în fruntea ei. În câteva săptămâni, deputații au lămurit marile întrebări ale puterii. Pe 10 septembrie au respins o a doua cameră, pe care o doreau, după modelul englez, moderați precum Jean-Joseph Mounier; a doua zi i-au dat regelui un drept de veto care putea amâna legile, dar nu le putea bloca pentru totdeauna. De la sfârșitul lui 1789 și de-a lungul lui 1790 au reclădit țara după noile principii: 83 de departamente în locul vechilor provincii, judecători și funcționari aleși, un cler ales.

Apoi, în noaptea de 20 iunie 1791, Ludovic al XVI-lea a fugit din Paris împreună cu familia. A fost oprit la Varennes și adus înapoi, iar în urma lui rămăsese o declarație care condamna o mare parte din opera Adunării. Adunarea a ales să-l păstreze, susținând că fusese răpit, pentru că o monarhie constituțională fără rege era greu de închipuit. Când mulțimea s-a adunat pe Câmpul lui Marte, pe 17 iulie, ca să ceară înlăturarea lui, Garda Națională a tras în ea. Moderații care tocmai se desprinseseră din Clubul iacobinilor ca să întemeieze clubul feuillanților au revizuit apoi decretele în august: le-au adunat într-un singur text, au ridicat censul cerut electorilor și au renunțat la cel cerut deputaților. Adunarea a adoptat constituția încheiată pe 3 septembrie 1791.

Un rege supus legii

Ce spunea Constituția

Constituția începea cu Declarația din 1789, urmată de un preambul care desființa, într-o singură pagină, nobilimea, titlurile ereditare, regimul feudal, vânzarea funcțiilor, breslele și orice privilegiu. Urmau șapte titluri. Regatul era unul și indivizibil, împărțit în 83 de departamente. Suveranitatea aparținea națiunii, care o exercita doar prin reprezentanții ei: un corp legislativ ales și regele.

Regele păstra puterea executivă, dar ca prim funcționar al națiunii, nu ca stăpân al ei. Era acum Rege al francezilor și domnea prin lege, nu mai presus de ea. Persoana lui era inviolabilă, dar niciun ordin al lui nu putea fi executat dacă nu era contrasemnat de un ministru, care răspundea pentru el. Numea miniștrii, ambasadorii și generalii și conducea relațiile externe, dar războiul putea fi declarat doar printr-un decret al legislativului, sancționat de el. Lista civilă îi era stabilită de legislativ pentru toată domnia. Dacă ar fi condus o armată împotriva națiunii sau ar fi părăsit regatul fără să se întoarcă atunci când era chemat, s-ar fi socotit că a abdicat.

Legile erau făcute de o singură cameră, Adunarea Legislativă, cu 745 de deputați aleși pe doi ani, pe care regele nu o putea dizolva. El putea refuza să sancționeze decretele ei, dar vetoul lui era doar suspensiv: un decret prezentat din nou de următoarele două legislaturi devenea lege și fără el. Legile privind impozitele nu aveau deloc nevoie de sancțiunea regală. Judecătorii erau aleși. Constituția se apăra și de schimbări: următoarele două legislaturi nu puteau propune nicio revizuire.

Cetățeni activi și pasivi

Cine putea vota

Declarația spunea că toți cetățenii au dreptul să ia parte la facerea legii. Constituția i-a împărțit în două, folosind o distincție formulată de abatele Sieyès. Cetățeni activi erau bărbații de 25 de ani sau mai mult, stabiliți de o anumită vreme în orașul sau cantonul lor, care plăteau un impozit direct echivalent cu valoarea a cel puțin trei zile de muncă, nu erau servitori și depuseseră jurământul civic. Cetățenii pasivi aveau aceleași drepturi civile, dar nu votau. Femeile, oricât de bogate, erau toate pasive.

Votul avea două trepte. Cetățenii activi se întruneau în adunări primare și alegeau câte un elector la fiecare sută dintre ei; electorii, care trebuiau să îndeplinească un cens mult mai mare, se întruneau apoi în fiecare departament ca să aleagă deputații.

Aproximativ 4,3 milioane de bărbați îndeplineau condițiile de cetățeni activi, mai mult de jumătate dintre bărbații de 25 de ani sau mai mult: un drept de vot larg pentru acea vreme. Robespierre a atacat censul, în Adunare și la Clubul iacobinilor, ca pe o trădare a Declarației, iar în mai 1791 i-a convins pe deputați să se declare singuri neeligibili pentru Adunarea următoare. Cei care scriseseră Constituția nu aveau să fie acolo ca s-o apere. Coloniile, deși făceau parte din imperiul francez, au rămas în afara ei.

Jurământul regelui

Pe 13 septembrie 1791, Ludovic al XVI-lea a scris Adunării că acceptă Constituția.

A doua zi a venit în Adunare și a depus jurământul pe care Constituția i-l cerea: să fie credincios națiunii și legii și să folosească toată puterea care îi fusese delegată ca să mențină Constituția. Parisul a sărbătorit cu festivități și iluminații. Totuși, după Varennes, puțini îl mai credeau sincer, iar pentru mulți patrioți o constituție care îl păstra pe tron era deja depășită.

Unsprezece luni

Cum a căzut monarhia constituțională

Adunarea Legislativă s-a întrunit pe 1 octombrie 1791, alcătuită numai din oameni noi, și a intrat curând în conflict cu regele. În noiembrie a decretat măsuri împotriva emigraților și a preoților care refuzau jurământul față de Constituția civilă a clerului; Ludovic s-a opus prin veto, iar Parisul a început să-i spună Monsieur Veto. Împinsă de girondini, Adunarea a declarat război Austriei pe 20 aprilie 1792, iar înfrângerile care au urmat au îndreptat bănuielile spre curte. Când Ludovic s-a opus prin veto altor două decrete, în iunie, și i-a demis pe miniștrii girondini, mulțimea a năvălit în Tuileries pe 20 iunie și l-a silit să-și pună boneta roșie, dar el nu a cedat.

Pe 10 august 1792, secțiunile Parisului și federații veniți din provincie au luat cu asalt Palatul Tuileries. Regele s-a refugiat în Adunare, care l-a suspendat și a convocat o Convenție Națională aleasă de toți bărbații, fără deosebire între cetățeni activi și pasivi. Pe 21 septembrie, Convenția a desființat monarhia. Constituția din 1791 durase mai puțin de un an, iar regele pe care îl declarase inviolabil a fost judecat de Convenție și ghilotinat pe 21 ianuarie 1793.

Ideile ei i-au supraviețuit. A fost prima constituție scrisă a Franței, iar modelul ei, o monarhie legată de un text scris, cu miniștri responsabili și o adunare aleasă, a revenit sub alte forme în monarhiile constituționale ale secolului al XIX-lea. În 1830, Ludovic-Filip a luat chiar titlul ei de Rege al francezilor.