Masacrul de pe Câmpul lui Marte

După Varennes

Când familia regală a fost adusă înapoi după fuga la Varennes, pe 25 iunie 1791, Adunarea îl suspendase deja din funcții pe Ludovic al XVI-lea. Rămânea întrebarea ce să facă cu el. Regele lăsase în urmă o declarație prin care se dezicea de opera Revoluției, iar în cluburi și în presa populară se vorbea deschis despre o republică, de neconceput cu o lună înainte.

Majoritatea Adunării, grăbită să încheie constituția și să păstreze monarhia pe care se sprijinea aceasta, a ales o ficțiune: regele fusese răpit. Pe 15 iulie a hotărât că el nu putea fi judecat pentru fugă și a aruncat vina asupra celor care o organizaseră, în primul rând asupra marchizului de Bouillé. În aceeași seară, Clubul Iacobinilor a hotărât să trimită o petiție, redactată de Brissot, care cerea ca Ludovic să fie înlocuit „prin toate mijloacele constituționale”. A doua zi, când Adunarea și-a confirmat hotărârea, iacobinii și-au retras petiția — iar cei mai mulți dintre deputații din club au plecat și au întemeiat o societate rivală în fosta mănăstire a feuillanților, lângă sala Adunării.

Petiția de pe altar

Clubul Cordelierilor, al lui Danton și al lui Camille Desmoulins, nu voia să lase lucrurile așa. Duminică, 17 iulie, mulțimi de oameni au ieșit pe Câmpul lui Marte, marele teren de paradă din fața Școlii Militare, unde cu un an înainte se ținuse, în jurul unui altar al patriei, Sărbătoarea Federației. Acolo, pe altar, a fost redactată o nouă petiție. Ea cerea Adunării să considere fuga regelui drept o abdicare și să convoace un nou corp constituant care să-l judece și să organizeze o nouă putere executivă. Mii de oameni au semnat-o de-a lungul după-amiezii.

Ziua începuse rău. Dis-de-dimineață, doi bărbați au fost găsiți ascunși sub platforma altarului — un perucher și un fost soldat cu un picior de lemn. Bănuiți că puneau la cale ceva, au fost omorâți de mulțime, iar capetele le-au fost tăiate. Moartea lor a dat Adunării și autorităților orașului motivul de a interveni.

Legea marțială

Seara zilei de 17 iulie 1791

Potrivit unei legi din octombrie 1789, orașul putea proclama legea marțială arborând un steag roșu la Hôtel de Ville; după aceea, mulțimile erau obligate să se împrăștie la somație. Spre seară, primarul Jean-Sylvain Bailly a pus să fie ridicat steagul roșu și a pornit spre Câmpul lui Marte cu batalioane ale Gărzii Naționale conduse de La Fayette. Au intrat pe câmp cu steagul roșu purtat în față. Din mulțime s-au aruncat pietre și s-a tras cel puțin un foc asupra gărzilor naționale; Garda a răspuns cu salve — după unele relatări, mai întâi în aer, apoi în mulțime.

Numărul morților nu a fost stabilit niciodată. Raportul oficial al orașului vorbea de vreo doisprezece; presa radicală, de mult mai mulți; istoricii îl estimează cel mai adesea la circa cincizeci. Limpede era însă cine trăsese în cine: miliția cetățenească a Revoluției, condusă de eroul ei, într-o mulțime de parizieni veniți să semneze o petiție.

Represiunea

A urmat represiunea. Autoritățile au arestat agitatori radicali și i-au urmărit pe gazetari; Marat s-a ascuns din nou. Danton a părăsit Parisul și a trecut în Anglia, de unde s-a întors abia în septembrie; Desmoulins s-a ascuns, iar ziarul său a încetat să apară. Robespierre, care rămăsese la iacobini, și-a găsit adăpost chiar în acea seară în casa tâmplarului Maurice Duplay, pe strada Saint-Honoré, unde avea să locuiască, cu o scurtă întrerupere, tot restul vieții.

Iacobinii au supraviețuit sciziunii. Cele mai multe societăți afiliate din provincie au rămas fidele clubului-mamă în loc să treacă la feuillanți. Feuillanții, conduși de Barnave, Duport și frații Lameth, au dominat Adunarea în ultimele ei săptămâni și le-au folosit ca să revizuiască și să încheie constituția, adoptată de Adunare pe 3 septembrie; regele i-a jurat credință la 14 septembrie. A urmat o amnistie, iar fugarii s-au întors.

De ce contează

Pentru radicali, Câmpul lui Marte a rămas ziua în care miliția Revoluției a tras în poporul Parisului, iar tabăra patrioților s-a rupt în două: cei care voiau să oprească Revoluția la o monarhie constituțională, cu regele repus în drepturi, și cei care nu mai aveau încredere în el. La Fayette și Bailly, eroii din 1789, nu și-au mai recăpătat popularitatea. La Fayette a renunțat la comandă în octombrie 1791, iar Bailly a părăsit funcția de primar în noiembrie. Doi ani mai târziu, pe 12 noiembrie 1793, Bailly a fost ghilotinat chiar pe Câmpul lui Marte, unde eșafodul fusese ridicat anume ca să amintească de acea zi.

Întrebarea pusă de petiționari — dacă Franța mai putea păstra un rege care încercase să fugă — și-a primit răspunsul un an mai târziu, când Parisul a luat cu asalt Palatul Tuileries, pe 10 august 1792.