Maximilien Robespierre

Avocatul din Arras

Maximilien de Robespierre s-a născut la Arras, în provincia Artois din nordul Franței, pe 6 mai 1758, primul copil al unui avocat. Mama lui a murit când el avea șase ani, iar tatăl s-a îndepărtat curând de familie; copiii au fost crescuți de bunici și de mătuși. O bursă l-a dus în 1769 la Collège Louis-le-Grand din Paris, unde a fost un elev strălucit și singuratic, care îl citea pe Rousseau cu devoțiune.

Și-a luat licența în drept în 1781 și s-a întors să profeseze la Arras. A apărat clienți săraci, a câștigat un proces răsunător în care a susținut dreptul unui om de a-și păstra paratrăsnetul pe casă și a scris eseuri pentru academia locală. În primăvara lui 1789, starea a treia din Artois l-a ales printre deputații săi în Stările Generale de la Versailles.

Incoruptibilul

În Adunarea Națională a fost la început o figură minoră: un bărbat firav și meticulos, cu perucă pudrată, care lua cuvântul prea des și de care se făcea adesea haz. A pledat pentru dreptul de vot al tuturor bărbaților, indiferent de avere, pentru drepturile evreilor și ale actorilor, împotriva sclaviei în colonii și împotriva pedepsei cu moartea. În mai 1791 a convins Adunarea că niciunul dintre membrii ei nu trebuia să candideze pentru următoarea — ceea ce l-a lăsat liber, din toamna aceea, să-și construiască puterea în afara ei.

Baza lui a fost Clubul Iacobinilor din Paris, pe care l-a ținut unit când cei mai mulți dintre membrii săi moderați l-au părăsit, în iulie 1791. În aceeași vară s-a mutat în casa familiei lui Maurice Duplay, un tâmplar de pe rue Saint-Honoré, și a trăit acolo modest tot restul vieții. Indiferența față de bani și de confort i-a adus supranumele: Incoruptibilul. În iarna 1791–1792 s-a opus, aproape singur, războiului dorit de Brissot și de prietenii săi, avertizând că va aduce generali și dictatori, nu libertate.

Convenția și regele

După căderea monarhiei, pe 10 august 1792, a intrat în Comuna insurecțională a Parisului, iar în septembrie Parisul l-a ales primul dintre deputații săi în noua Convenție Națională. Acolo i-a condus pe montagnarzi, deputații radicali de pe băncile de sus, împotriva girondinilor. La procesul regelui a susținut că nu mai era nimic de judecat: poporul îl judecase deja pe Ludovic când îl răsturnase. „Ludovic trebuie să moară, pentru că patria trebuie să trăiască”, a spus el Convenției pe 3 decembrie 1792 — el, care ceruse abolirea pedepsei cu moartea cu un an și jumătate înainte.

Lupta cu girondinii s-a încheiat în iunie 1793, când mulțimi înarmate au înconjurat Convenția și au impus arestarea conducătorilor girondini. Robespierre încurajase răscoala la iacobini cu câteva zile înainte și a ieșit din ea învingător.

Virtute și teroare

Pe 27 iulie 1793 a intrat în Comitetul Salvării Publice, organul de doisprezece membri care a guvernat Franța în vreme de război la granițe, de revoltă în Vendée și în provincii și de foamete în orașe. Nu a fost niciodată dictatorul lui — Comitetul hotăra în comun, iar membrii săi semnau unii ordinele altora —, dar a fost vocea lui cea mai cunoscută și purtătorul lui de cuvânt moral. Sub conducerea Comitetului, Tribunalul Revoluționar și instanțele asemănătoare din provincii au pronunțat în jur de 17.000 de condamnări la moarte; mult mai mulți oameni au murit în închisori sau au fost uciși fără judecată.

În februarie 1794 a expus filozofia guvernului pe care îl servea.

În primăvara aceea, Comitetul s-a întors împotriva facțiunilor Revoluției înseși. Hébertiștii, care voiau o teroare mai aspră și un război împotriva religiei, au fost ghilotinați în martie; Danton și prietenii lui, care voiau ca Teroarea să se încheie, i-au urmat în aprilie. Robespierre, care îl apărase pe Danton la iacobini în decembrie, l-a lăsat să urce pe eșafod.

Căderea

De la Sărbătoarea Ființei Supreme la 9 Thermidor, în șapte săptămâni

Nu-i plăcea campania de decreștinare a Franței, despre care credea că va întoarce poporul împotriva Revoluției, și socotea că o republică are nevoie de credința în Dumnezeu și în nemurirea sufletului. În mai 1794, pe baza raportului său, Convenția a recunoscut existența Ființei Supreme, iar pe 8 iunie, ca președinte al Convenției, a condus Sărbătoarea Ființei Supreme, pusă în scenă de pictorul Jacques-Louis David în grădinile Tuileries și pe Champ de Mars. Unii deputați șopteau că vrea să se facă mare preot. Două zile mai târziu, Legea din 22 Prairial le-a luat acuzaților dreptul la apărător și a făcut martorii facultativi, deschizând Marea Teroare: în următoarele șapte săptămâni, ghilotina din Paris a lucrat mai repede ca oricând.

Obosit, bănuitor și absent de la Comitet aproape toată luna iulie, a revenit în Convenție pe 26 iulie (8 Thermidor) cu un discurs lung în care denunța trădători fără nume printre deputați. Nu a vrut să-i numească, iar fiecare deputat care avea de ce să se teamă s-a crezut pe listă. A doua zi, 9 Thermidor, strigătele sălii i-au acoperit vocea, iar Convenția l-a arestat împreună cu fratele său Augustin, cu Saint-Just și cu Couthon. Comuna din Paris i-a eliberat și s-au adunat la Hôtel de Ville, dar Convenția i-a scos în afara legii, iar în primele ore ale dimineții trupele ei au intrat cu forța. Un glonț de pistol i-a zdrobit lui Robespierre falca; dacă a tras el însuși sau un jandarm se dezbate și azi.

În seara zilei de 28 iulie 1794 a fost ghilotinat în Place de la Révolution, împreună cu douăzeci și unu dintre partizanii săi. Teroarea a fost demontată în câteva săptămâni, iar oamenii care îl doborâseră, unii dintre ei printre cei mai brutali agenți ai ei în provincii, au aruncat toată vina asupra lui. Istoricii sunt împărțiți de atunci în privința lui: apărător al democrației și al săracilor sau primul dictator modern al virtuții.