Comitetul Salvării Publice

Născut dintr-o criză

Primăvara lui 1793: comitetul lui Danton

În primăvara lui 1793, Republica pierdea războiul. La începutul lui aprilie, la Paris a sosit vestea că generalul Dumouriez, învins la Neerwinden, încercase să-și întoarcă armata împotriva Parisului și apoi trecuse de partea austriecilor; vestul era în revoltă, iar guvernul celor șase miniștri părea depășit. Pe 6 aprilie, Convenția Națională a înființat un Comitet al Salvării Publice format din nouă deputați aleși dintre membrii ei. Comitetul urma să delibereze în secret, să-i supravegheze pe miniștri și să le grăbească lucrul; le putea suspenda hotărârile atunci când le socotea contrare interesului național. Puterile i se acordau pentru o lună, iar Convenția le-a reînnoit apoi în fiecare lună.

Primul comitet este numit adesea comitetul lui Danton. Alături de Bertrand Barère și de specialistul în finanțe Pierre-Joseph Cambon, Danton a încercat să destrame coaliția dușmanilor Franței prin negocieri discrete, în timp ce armatele erau refăcute. Vara a adus numai vești proaste — căderea girondinilor pe 2 iunie, revoltele federaliste din provincii, războiul din Vendée —, iar pe 10 iulie Convenția a reînnoit comitetul fără el.

Cei Doisprezece

Guvernul de război din 1793–1794

În săptămânile următoare, comitetul a căpătat forma pe care o reține istoria. Robespierre a intrat în el pe 27 iulie 1793; doi ingineri militari, Lazare Carnot și Prieur de la Côte-d’Or, l-au urmat în august; Billaud-Varenne și Collot d’Herbois, purtători de cuvânt ai radicalilor parizieni, au intrat pe 6 septembrie. După ce un al treisprezecelea membru, Jacques-Alexis Thuriot, a demisionat pe 20 septembrie, comitetul a fost condus până în primăvara lui 1794 de aceiași doisprezece oameni, realeși în fiecare lună (unsprezece după arestarea lui Hérault de Séchelles, în martie 1794): „cei doisprezece care au guvernat”, cum i-a numit istoricul american R. R. Palmer.

Lucrau la Palatul Tuileries, în încăperile Pavilionului Flore, adesea până noaptea târziu. Își împărțeau munca, dar nu și răspunderea: Carnot conducea armatele, Prieur de la Côte-d’Or armamentul și praful de pușcă, Robert Lindet aprovizionarea, Jeanbon Saint-André marina; Barère prezenta rapoartele în fața Convenției; Robespierre, Saint-Just și Couthon îi apărau politica; alții petreceau luni întregi în misiune, în provincii și la armate.

Prima sarcină a fost războiul. Ridicarea în masă (levée en masse) din 23 august 1793 i-a pus pe toți francezii în „rechiziție permanentă”: tinerii să lupte, bărbații însurați să făurească arme și să care provizii, femeile să facă corturi și haine și să slujească în spitale. În 1794, Republica avea sub arme în jur de trei sferturi de milion de oameni, hrăniți în regim de prețuri plafonate și echipați cu arme făurite în atelierele înființate la Paris. Au urmat victoriile: Wattignies în octombrie 1793, recucerirea Toulonului în decembrie și Fleurus pe 26 iunie 1794, care a deschis Belgia armatelor franceze.

Guvernarea prin teroare

Același comitet a condus Teroarea. Pe 10 octombrie 1793, Convenția a declarat guvernul „revoluționar până la pace”, iar legea din 14 Frimaire anul II (4 decembrie 1793) i-a pus sub supravegherea comitetului pe miniștri, pe generali, pe reprezentanții în misiune și pe autoritățile locale. Comitetul Siguranței Generale conducea poliția și arestările, iar Tribunalul Revoluționar judeca. Povestea întreagă e spusă în Ce a fost Teroarea?

Robespierre i-a dat sistemului justificarea într-un discurs despre principiile moralei politice, rostit în fața Convenției.

În primăvara lui 1794, comitetul s-a întors împotriva facțiunilor de o parte și de alta a sa. Hébertiștii, care voiau o Teroare mai aspră, au fost ghilotinați pe 24 martie; Danton, Camille Desmoulins și prietenii lor, care voiau ca Teroarea să fie domolită, i-au urmat pe 5 aprilie, iar odată cu ei și un membru al comitetului însuși, Hérault de Séchelles. Pe 10 iunie, Legea din 22 Prairial, prezentată de Couthon, i-a lăsat pe acuzați fără apărători, iar Tribunalului Revoluționar doar două verdicte: achitarea sau moartea. În cele șapte săptămâni care au urmat, tribunalul din Paris a trimis la ghilotină aproape 1.400 de oameni.

Thermidor și după

Cei Doisprezece nu au fost niciodată uniți, iar victoriile le-au făcut certurile periculoase. Carnot s-a ciocnit cu Saint-Just în privința conducerii războiului; Billaud-Varenne și Collot d’Herbois se temeau că Robespierre voia să-i elimine; Comitetul Siguranței Generale privea cu ostilitate biroul de poliție pe care și-l înființase comitetul. În vara lui 1794, Robespierre a lipsit săptămâni întregi de la ședințele comitetului, apoi, pe 8 Thermidor (26 iulie), a amenințat în Convenție niște trădători pe care nu i-a numit. A doua zi, colegii lui s-au alăturat atacului. La căderea lui Robespierre, pe 9 Thermidor, Robespierre, Saint-Just și Couthon au fost scoși în afara legii, iar în timpul nopții Robespierre, cu maxilarul zdrobit de un glonț de pistol, a fost întins pe o masă în anticamera comitetului. Toți trei au fost ghilotinați pe 28 iulie.

Convenția s-a asigurat apoi că niciun comitet nu va mai putea guverna singur. În câteva zile a hotărât ca un sfert dintre membri să fie înlocuiți în fiecare lună, iar pe 24 august 1794 a împărțit guvernarea între mai multe comitete, lăsându-i Comitetului Salvării Publice doar războiul și diplomația. În primăvara lui 1795, Barère, Billaud-Varenne și Collot d’Herbois au fost condamnați la deportare; Barère a evadat, iar ceilalți doi au fost trimiși în Guyana Franceză, unde Collot a murit.

Comitetul a dispărut odată cu Convenția, pe 26 octombrie 1795, când puterea a trecut la Directorat. Carnot a intrat în noul guvern ca unul dintre cei cinci directori.