Ce a fost Teroarea?

O republică în primejdie

În primăvara lui 1793, tânăra Republică Franceză părea pe punctul de a fi nimicită. Îl executase pe Ludovic al XVI-lea în ianuarie și era acum în război cu Austria, Prusia, Marea Britanie, Republica Olandeză și Spania. În martie, cel mai cunoscut general al ei, Dumouriez, a fost învins la Neerwinden, iar în aprilie a trecut de partea austriecilor. O recrutare de 300.000 de oameni, decretată în februarie, a stârnit în martie o răscoală țărănească în vest, iar răscoala a devenit război civil: războiul din Vendée.

La Paris, prețurile creșteau, banii de hârtie, asignatele, își pierdeau valoarea, iar pâinea lipsea. Oamenii simpli și combativi ai orașului, sanculoții — prăvăliași, meșteșugari și calfe, numiți așa după pantalonii lungi pe care îi purtau în locul pantalonilor scurți până la genunchi ai celor bogați —, cereau prețuri plafonate, pedepsirea speculanților și a trădătorilor și un guvern care să acționeze.

Convenția a răspuns cu organisme de urgență. Pe 10 martie 1793 a înființat la Paris un tribunal penal extraordinar, numit mai târziu Tribunalul Revoluționar, care să-i judece pe contrarevoluționari fără drept de apel. Danton, care a insistat pentru înființarea lui, se gândea la masacrele din închisori din septembrie 1792: era mai bine ca statul să fie necruțător prin lege decât ca mulțimile să ucidă.

În câteva săptămâni au urmat reprezentanții în misiune, cu puteri largi în provincii, comitetele de supraveghere care să-i urmărească pe străini și pe suspecți în fiecare comună și, pe 6 aprilie, Comitetul Salvării Publice.

Teroarea la ordinea zilei

Vara și toamna lui 1793

Vara a înrăutățit totul. Pe 2 iunie 1793, sanculoți înarmați au înconjurat Convenția și au silit-o să-i aresteze pe principalii deputați girondini. Mai multe orașe din provincie s-au ridicat împotriva Parisului în numele lor; pe 13 iulie, Charlotte Corday l-a ucis în cadă pe ziaristul radical Marat; la sfârșitul lui august, regaliștii din Toulon le-au predat britanicilor portul și flota din rada lui. Pe 27 iulie, Robespierre a intrat în Comitetul Salvării Publice, care în septembrie avea doisprezece membri și devenise, practic, guvernul Franței.

Pe 4 și 5 septembrie, mulțimi de sanculoți care cereau pâine au mărșăluit spre Hôtel de Ville, apoi au pătruns în Convenție, unde petiționarii au cerut ca teroarea să fie pusă „la ordinea zilei”. Deputații au cedat. Au votat înființarea unei armate revoluționare de sanculoți, care să scoată cu forța grânele de la sate, iar în săptămânile următoare au adoptat Legea suspecților, pe 17 septembrie, și un maximum general al prețurilor și salariilor, pe 29 septembrie.

Legea suspecților a fost principalul instrument al Terorii. Ea cerea arestarea tuturor celor care, „prin conduita, relațiile, vorbele sau scrierile lor”, se arătaseră partizani ai tiraniei sau ai federalismului și dușmani ai libertății; a foștilor nobili și a rudelor emigraților care nu-și dovediseră constant atașamentul față de Revoluție; a funcționarilor destituiți; și a tuturor celor cărora li se refuzase certificatul de civism. Listele erau întocmite de comitetele locale de supraveghere, iar închisorile s-au umplut.

Pe 10 octombrie, Convenția a declarat guvernul „revoluționar până la pace”, lăsând deoparte constituția democratică pe care o adoptase în iunie. Comitetul Salvării Publice conducea războiul și guvernul, Comitetul Siguranței Generale conducea poliția, iar Tribunalul Revoluționar judeca. În aceeași lună, Tribunalul a trimis-o la ghilotină pe Maria Antoaneta, pe 16 octombrie, iar pe 31 octombrie i-a trimis și pe douăzeci și unu de girondini.

Vendée și provinciile

Acolo unde au murit cei mai mulți

Cele mai multe victime ale Terorii au murit departe de Paris, în regiunile care luaseră armele împotriva Republicii. În vest, „Armata catolică și regală” a țăranilor din Vendée a câștigat o serie de victorii în primăvara și vara lui 1793, înainte de a fi învinsă la Cholet pe 17 octombrie și nimicită la Savenay pe 23 decembrie. Represiunea care a urmat a fost mai cumplită decât războiul. Din ianuarie 1794, „coloanele infernale” ale generalului Turreau au străbătut regiunea, arzând sate și ucigând deopotrivă civili și rebeli. Estimările privind morții războiului din Vendée, de ambele părți, ajung la aproximativ 200.000, deși diferă mult între ele; câțiva autori au numit represiunea genocid, o acuzație pe care cei mai mulți istorici o resping, fără să nege masacrele.

La Nantes, unde închisorile erau înțesate cu mii de rebeli capturați, reprezentantul în misiune Jean-Baptiste Carrier a pus să fie îngrămădiți deținuți, printre ei preoți, femei și copii, în bărci scufundate apoi în Loara. Estimările privind victimele acestor înecări, noyades, merg de la mai puțin de 2.000 la peste 4.000. Carrier a fost rechemat în februarie 1794 și ghilotinat în decembrie al aceluiași an.

Lyonul, care se ridicase împotriva iacobinilor în mai 1793, a capitulat pe 9 octombrie, după un asediu de două luni. Convenția a decretat că „Lyonul a purtat război împotriva libertății; Lyonul nu mai există”, l-a rebotezat Ville-Affranchie, „Orașul Eliberat”, și a poruncit să fie dărâmate casele celor bogați. Sub reprezentanții Collot d'Herbois și Fouché, aproape 1.900 de oameni au fost executați acolo, unii dintre ei secerați cu tunul pe câmpia Les Brotteaux, în decembrie. La Toulon, recucerit pe 19 decembrie cu ajutorul unui tânăr ofițer de artilerie, Napoleon Bonaparte, sute de oameni au fost împușcați. Marsilia, Bordeaux și alte orașe care sfidaseră Convenția și-au avut propriile tribunale.

Numărătoarea morților

Cea mai atentă numărătoare rămâne cea publicată în 1935 de istoricul american Donald Greer. Din arhivele tribunalelor, el a găsit 16.594 de condamnări la moarte pronunțate între martie 1793 și august 1794, cifra din spatele obișnuitului „aproximativ 17.000”. În jur de 2.600 dintre ele au fost pronunțate la Paris; aproape trei sferturi au venit din cele două regiuni de război civil, vestul și sud-estul.

Victimele nu au fost, cum spune legenda, mai ales aristocrați. Nobilii au fost cam unul din doisprezece condamnați, iar clericii cam unul din cincisprezece; cei mai mulți erau țărani, meșteșugari și orășeni, iar cei mai mulți au fost condamnați pentru rebeliune sau trădare, nu pentru ceea ce erau.

Condamnările sunt doar o parte din bilanț. Probabil în jur de 300.000 de oameni au fost închiși ca suspecți la un moment dat, iar mii au murit în închisori supraaglomerate, bântuite de febre; alte mii au fost împușcați sau înecați fără judecată. Estimarea lui Greer pentru toți morții Terorii, socotindu-i și pe aceștia, era de 35.000–40.000. Morții războiului din Vendée, mult mai numeroși, se numără de obicei separat.

Marea Teroare și Thermidor

Primăvara și vara lui 1794

În primăvara lui 1794, revoltele fuseseră înăbușite, iar armatele învingeau, dar Teroarea nu s-a domolit; s-a întors spre interior. Comitetul i-a lovit mai întâi pe hébertiști, care o voiau mai aspră, ghilotinați pe 24 martie, apoi pe Danton și pe indulgenți, care voiau să se încheie, pe 5 aprilie. Un decret din aprilie a adus la Paris majoritatea proceselor politice din provincie. Apoi, pe 10 iunie — 22 Prairial anul II, în calendarul revoluționar —, o lege prezentată de Couthon și susținută de Robespierre a luat Tribunalului Revoluționar ultimele garanții: fără apărători, cu martori doar dacă instanța dorea și cu două verdicte posibile, achitarea sau moartea.

Aceasta a fost Marea Teroare. Ghilotina a fost mutată la marginea de est a orașului, în Place du Trône-Renversé, astăzi Place de la Nation, iar trupurile a peste 1.300 de oameni au fost aruncate în gropi comune în grădina unei foste mănăstiri de la Picpus. În cele șapte săptămâni de după lege, tribunalul din Paris a trimis la moarte aproape 1.400 de oameni, mai mulți decât în cele paisprezece luni dinainte. Totuși, pe 26 iunie, victoria de la Fleurus a deschis Belgia armatelor franceze, iar multor deputați urgența care justificase Teroarea li s-a părut încheiată.

Pe 9 Thermidor, 27 iulie 1794, Convenția s-a întors împotriva lui Robespierre, Saint-Just și Couthon; în seara următoare, Robespierre a urcat pe eșafod împreună cu douăzeci și unu dintre partizanii săi. Cei care l-au doborât nu își propuseseră să pună capăt Terorii, iar câțiva fuseseră printre cei mai brutali agenți ai ei în provincii, dar au fost purtați de valul de ușurare care a cuprins țara. Legea din 22 Prairial a fost abrogată în câteva zile, iar suspecții au fost eliberați cu miile; Clubul Iacobinilor a fost închis în noiembrie, iar acuzatorul public al Tribunalului, Fouquier-Tinville, a fost ghilotinat în mai 1795. În sud, bande regaliste s-au răzbunat pe foștii iacobini în „Teroarea Albă” din 1795.

Disputa istoricilor

Disputa a început imediat. Thermidorienii au pus toată Teroarea în seama lui Robespierre și au răspândit un cuvânt nou pentru partizanii lui: teroriștii. Vreme îndelungată, în secolele al XIX-lea și al XX-lea, istoricii care priveau Revoluția cu simpatie, de la Alphonse Aulard la Albert Mathiez, Georges Lefebvre și Albert Soboul, au explicat-o prin împrejurări: o republică amenințată de invazie, de război civil și de foamete a luat măsuri disperate și a renunțat la ele când primejdia a trecut.

Din anii 1970, François Furet și cei care l-au urmat au răsturnat argumentul. Teroarea, susțineau ei, s-a născut din ideile Revoluției înseși — un popor unic și indivizibil, a cărui voință nu putea fi contestată, și o vânătoare neîncetată a dușmanilor săi ascunși —, iar împrejurările îi explicau momentul, nu existența. Ei au atras atenția că Teroarea și-a atins apogeul în vara lui 1794, când primejdia se îndepărta deja.

Istoricii mai recenți au căutat în altă parte: în frica, zvonurile și obsesia comploturilor care îi cuprinseseră pe revoluționarii din toate taberele, ca Timothy Tackett; în războaiele civile din provincii, ca David Andress; sau în întrebarea dacă „Teroarea” a fost vreodată un sistem unitar. Jean-Clément Martin susține că nu a fost niciodată proclamată ca atare și că numele le-a fost dat acestor luni ulterior, de oamenii care le puseseră capăt. Cei mai mulți istorici acceptă astăzi cam aceleași cifre; nu cad însă de acord asupra a ceea ce înseamnă ele.