Un străin din Corsica
Napoleone Buonaparte s-a născut la Ajaccio pe 15 august 1769, al doilea fiu rămas în viață al lui Carlo Buonaparte, avocat din mica nobilime corsicană, și al Letiziei Ramolino. Genova cedase Corsica Franței abia cu un an înainte, iar conducătorul mișcării de independență a insulei, Pasquale Paoli, fusese înfrânt cu trei luni înainte de nașterea lui. Carlo s-a împăcat cu noii stăpâni și a avut de câștigat: la nouă ani, băiatul a fost trimis în Franța, cu o bursă regală, la școala militară de la Brienne, apoi la École Militaire din Paris. În septembrie 1785, la șaisprezece ani, a fost numit sublocotenent de artilerie — o armă tehnică, în care priceperea conta mai mult decât obârșia.
Când a venit Revoluția, și-a petrecut o bună parte din următorii patru ani în concedii lungi în Corsica, făcând politică locală de partea iacobinilorGrup: Clubul Iacobinilor. Clubul parizian din inima Revoluției radicale. Asta l-a adus în conflict cu Paoli, întors din exil și tot mai ostil Parisului. În 1793, ruptura dintre cele două tabere a devenit definitivă; familia Bonaparte a fost denunțată, iar în iunie a fugit pe continent aproape fără nimic. De atunci înainte, viitorul lui avea să fie în Franța și în armata ei revoluționară.
Toulon și vendemiar
Două asedii, unul într-un port, celălalt pe străzile Parisului, care i-au făcut un nume
În august 1793, regaliștii din Toulon au predat marea bază navală a Mediteranei britanicilor și spaniolilor. Bonaparte, un căpitan aflat în trecere, a primit comanda artileriei asediatorilor prin intermediul unui alt corsican, reprezentantul în misiune Antoine Christophe Saliceti. A înțeles că cheia nu era orașul, ci înălțimile de deasupra portului: tunurile așezate acolo ar fi făcut rada imposibil de ținut pentru flota inamică. Forturile au fost cucerite în noaptea de 16 spre 17 decembrie, flota aliată a plecat, iar Republica a reintrat în oraș pe 19 decembrie. Trei zile mai târziu era general de brigadă, la douăzeci și patru de ani.
Căderea lui Robespierre, în iulie 1794, aproape că a pus capăt ascensiunii sale. Bonaparte fusese apropiat de Augustin Robespierre, fratele mai mic al Incoruptibilului, iar în august a fost arestat și ținut o scurtă vreme în detenție. L-a salvat criza următoare. Pe 13 vendemiar anul IV — 5 octombrie 1795 — secțiunile pariziene cu simpatii regaliste s-au ridicat împotriva Convenției. Paul Barras, însărcinat cu apărarea ei, l-a chemat pe Bonaparte, care a adus tunuri din tabăra de la Les Sablons și i-a măturat pe insurgenți de pe străzile din jurul bisericii Saint-Roch. Convenția a supraviețuit, iar apărătorul ei a primit comanda Armatei Interiorului.
Italia și Egiptul
Pe 2 martie 1796, Directoratul i-a încredințat Armata din Italia, zdrențăroasă și neplătită. O săptămână mai târziu s-a căsătorit cu Joséphine de Beauharnais, o văduvă al cărei soț fusese ghilotinat în timpul Terorii. În mai puțin de un an îi învinsese pe piemontezi și o serie de armate austriece — la Lodi, Arcole și Rivoli — și cucerise Mantova. A trimis acasă bani și opere de artă de care Directoratul avea mare nevoie, a întemeiat republici surori în nordul Italiei fără să aștepte ordine și, în octombrie 1797, a dictat Austriei pacea de la Campo Formio. La douăzeci și opt de ani era cel mai celebru om din Franța.
Prea popular ca să fie lăsat fără treabă și prea ambițios ca să fie ținut la Paris, a plecat spre Egipt în mai 1798, cu o armată și peste o sută cincizeci de savanți, cu gândul de a amenința drumul Marii Britanii spre India. I-a învins pe mameluci la Piramide pe 21 iulie, dar pe 1 august Nelson i-a distrus flota ancorată în golful Abukir, lăsând armata izolată. Expediția în Siria s-a împotmolit în fața cetății Acra, în 1799. În august a plecat pe ascuns, cu câțiva ofițeri, lăsând armata în urmă, și a debarcat la Fréjus pe 9 octombrie, găsind un Directorat discreditat și o Franță care, în bună parte, aștepta un salvator.
18 brumar
Cum a încheiat un general Revoluția în numele ei
Lovitura de stat a fost plănuită de Emmanuel SieyèsFigură: Emmanuel-Joseph Sieyès. Abatele al cărui pamflet a deschis Revoluția și a cărui lovitură de stat a încheiat-o, unul dintre cei cinci directori, care voia un general drept sabie. Pe 18 brumar anul VIII — 9 noiembrie 1799 — Consiliul Bătrânilor a fost convins, sub pretextul unui complot iacobin, să mute ambele consilii legislative la Saint-Cloud, în afara Parisului. A doua zi, apariția lui Bonaparte în Consiliul celor Cinci Sute a fost întâmpinată cu strigăte care cereau să fie scos în afara legii; fratele său Lucien, președintele consiliului, a câștigat de partea lor trupele de afară, iar grenadierii au golit sala.
O nouă constituție a pus puterea executivă în mâinile unui prim-consul, cu alți doi alături, care puteau doar să-l sfătuiască. Bonaparte a preluat funcția, iar un plebiscit a aprobat constituția la începutul lui 1800. Sieyès, care plănuise să guverneze prin el, a fost dat la o parte. Proclamația consulilor către francezi spunea limpede ce însemna lovitura de stat:
„Cetățeni, Revoluția este așezată pe principiile care au pornit-o. S-a încheiat.”
Imperiul și sfârșitul
Ca prim-consul, a făcut pace cu Biserica prin Concordatul din 1801, a fost numit consul pe viață în 1802, iar în 1804 a promulgat Codul civil, care păstra egalitatea în fața legii și abolirea privilegiilor feudale, cuceriri ale Revoluției. Pe 18 mai 1804, Senatul l-a proclamat împărat al francezilor; pe 2 decembrie, la Notre-Dame, în prezența papei Pius al VII-lea, și-a pus singur coroana pe cap.
Un deceniu de război a purtat stăpânirea franceză prin Europa, până la Moscova. Invazia Rusiei din 1812 i-a distrus Marea Armată; înfrângerea de la Leipzig din 1813 și invadarea Franței l-au silit să abdice în aprilie 1814 și să plece în exil pe insula Elba. S-a întors în martie 1815 pentru cele O sută de zile, a fost învins la Waterloo pe 18 iunie și trimis de britanici pe Sfânta Elena, în Atlanticul de Sud, unde a murit pe 5 mai 1821. În 1840, rămășițele sale au fost aduse înapoi la Paris, la Invalizi.
Rămâne marele paradox al Revoluției: copilul și totodată groparul ei. A pus capăt alegerilor libere, presei libere și Republicii înseși, dar a păstrat mult din ce se câștigase în 1789 — egalitatea în fața legii, sfârșitul obligațiilor feudale, carierele deschise talentului — și a purtat aceste cuceriri prin Europa, în urma armatelor sale.



