Lovitura de stat de la 18 Brumar

Un regim fără prieteni

Directoratul guverna Franța din 1795, după Constituția anului III: cinci directori dețineau puterea executivă, iar două consilii alese, Consiliul celor Cinci Sute și Consiliul Bătrânilor, făceau legile. O treime din consilii se reînnoia în fiecare an și aproape în fiecare an rezultatul era răsturnat — prin lovitura de stat de la 18 fructidor, în 1797, împotriva regaliștilor, prin anularea alegerilor iacobine, în 1798, prin epurarea directorilor înșiși de către consilii, în iunie 1799. Regimul supraviețuia încălcându-și propriile reguli.

Anul 1799 a înrăutățit lucrurile. Războiul cu a doua coaliție a mers prost în primăvară și vară, iar cea mai mare parte a Italiei a fost pierdută; conscripția, un împrumut forțat impus celor bogați și o lege a ostaticilor, îndreptată împotriva rudelor emigraților și ale rebelilor, au făcut guvernul detestat deopotrivă de stânga și de dreapta. Până în toamnă, armatele și-au revenit — Masséna i-a învins pe ruși la Zürich, în septembrie —, dar încrederea nu.

Emmanuel-Joseph Sieyès, autorul broșurii Ce este Starea a Treia?, a fost ales director în mai 1799, hotărât să înlocuiască constituția cu una mai puternică. Avea nevoie de un general care s-o impună. Primul pe care îl alesese, Joubert, a fost ucis la Novi, în august. Pe 9 octombrie, Napoleon Bonaparte a debarcat la Fréjus, întors din Egipt, și a fost aclamat tot drumul până la Paris. În câteva săptămâni, el și Sieyès au ajuns la o înțelegere, alături de directorul Roger Ducos, de fostul ministru de externe Talleyrand și de fratele lui Bonaparte, Lucien, ales la sfârșitul lui octombrie președinte al Consiliului celor Cinci Sute; ministrul poliției, Fouché, a închis ochii.

18 brumar: în afara Parisului

Planul se sprijinea pe un articol al constituției care îi permitea Consiliului Bătrânilor să mute corpul legislativ din Paris. În dimineața zilei de 18 brumar anul VIII — 9 noiembrie 1799 —, Bătrânii au fost convocați de urgență la Tuileries; membrii cunoscuți ca ostili n-au fost chemați. Alarmați de un presupus complot iacobin împotriva Republicii, au votat mutarea ambelor consilii, a doua zi, la castelul Saint-Cloud, la vest de oraș, și i-au dat lui Bonaparte comanda trupelor din Paris. Acesta a venit să depună jurământul, apoi a trecut în revistă trupele. Când secretarul lui Barras, Bottot, a venit la el, Bonaparte i-a răspuns cu glas tare, de față cu ofițerii din jur, prin cuvinte menite întregii țări:

Între timp, Directoratul s-a destrămat. Sieyès și Ducos au demisionat, așa cum fusese plănuit; Talleyrand a obținut demisia lui Barras, care a plecat la moșia sa de la Grosbois, escortat de dragoni. Ceilalți doi directori, Gohier și Moulin, au refuzat să demisioneze și au fost ținuți sub pază în Palatul Luxembourg de generalul Moreau. Fără cvorum, Directoratul încetase să existe. Parisul a rămas liniștit.

19 brumar: Saint-Cloud

După-amiaza în care lovitura de stat a fost cât pe ce să eșueze

La Saint-Cloud, sălile nu erau gata, iar consiliile s-au întrunit abia la începutul după-amiezii: Bătrânii în Galeria lui Apollo, cei Cinci Sute în Orangerie. Întârzierea le-a dat timp opozanților. În Consiliul celor Cinci Sute, unde iacobinii erau puternici, deputații au jurat unul câte unul să apere Constituția anului III; printre Bătrâni, unii au început să ceară lămuriri despre complotul de care li se vorbise.

Pierzându-și răbdarea, Bonaparte s-a prezentat în fața Bătrânilor și a ținut un discurs confuz și iritat. Apoi a intrat în Orangerie, însoțit de câțiva grenadieri. Soldați în sala reprezentanților poporului: prezența lor a stârnit tumultul. Deputații l-au înconjurat strigând „În afara legii!”, l-au îmbrâncit și l-au apucat de guler, iar grenadierii au trebuit să-l scoată afară, zguduit.

Ziua a fost salvată de Lucien. Din fotoliul de președinte, a refuzat să supună la vot propunerea de a-i scoate fratele în afara legii, iar soldații l-au condus afară din sală. Afară, călare, i-a spus gărzii corpului legislativ că majoritatea consiliului era terorizată de câțiva deputați înarmați cu pumnale și, se spune, a îndreptat o sabie spre pieptul fratelui său, jurând că îl va străpunge dacă va atenta vreodată la libertatea francezilor. Apoi, în bătaie de tobe, grenadierii conduși de Murat și Leclerc au intrat în Orangerie cu baioneta la armă. Deputații au fugit, unii pe ferestre. Nimeni n-a fost ucis.

Trei consuli și o constituție

În noaptea aceea, Lucien i-a adunat pe deputații din Consiliul celor Cinci Sute care mai puteau fi găsiți — câteva zeci —, iar aceștia, împreună cu Bătrânii, au dat loviturii de stat o formă legală. Directoratul a fost desființat și înlocuit cu trei consuli provizorii: Bonaparte, Sieyès și Ducos. Vreo șaizeci de deputați au fost excluși din consilii, iar acestea și-au suspendat lucrările; două comisii de câte douăzeci și cinci de membri urmau să pregătească o nouă constituție. Până la sfârșitul nopții, consulii depuseseră jurământul.

Sieyès venise cu un plan complicat, încununat de un Mare Elector cu puteri reduse. Bonaparte i-a păstrat mecanismul de adunări și liste de notabili, dar a pus în vârf un prim-consul cu putere reală, alături de un al doilea și un al treilea consul care puteau doar să-l sfătuiască. Constituția anului VIII, adoptată pe 13 decembrie 1799, l-a numit pe Bonaparte prim-consul pe zece ani, cu Cambacérès și Lebrun alături de el; Sieyès și Ducos au intrat în noul Senat. Pe 15 decembrie, consulii le-au spus francezilor că Revoluția s-a încheiat. Constituția a intrat în vigoare pe 25 decembrie, înainte ca poporul să fi fost întrebat; rezultatul plebiscitului, anunțat în februarie 1800, a fost un triumf umflat de ministrul de interne — Lucien Bonaparte.

Numele de Brumar a ajuns să desemneze un anumit fel de lovitură de stat: un general care preia puterea în numele Republicii, cu o aparență de legalitate. Când nepotul lui Napoleon a făcut același lucru, în 1851, Karl Marx și-a intitulat analiza Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte.