Clubul Iacobinilor

De la Clubul Breton la Rue Saint-Honoré

În primăvara lui 1789, deputații din Bretania veniți la Versailles pentru Stările Generale au început să se întrunească pentru a-și stabili poziția înaintea fiecărei ședințe. Li s-au alăturat deputați din alte provincii, iar Clubul Breton a devenit locul de întâlnire al patrioților — membrii Adunării care voiau o constituție menită să limiteze puterea regelui.

Când Adunarea l-a urmat pe rege la Paris, în octombrie 1789, clubul a venit și el. A închiriat o sală în mănăstirea călugărilor dominicani de pe Rue Saint-Honoré, aproape de noua sală a Adunării. Parizienii îi numeau pe dominicani „iacobini”, după prima lor casă, de pe Rue Saint-Jacques, iar numele i-a rămas clubului, deși denumirea sa oficială era Societatea Prietenilor Constituției. Spre deosebire de Clubul Breton, primea și membri care nu erau deputați, iar aceștia plăteau o cotizație.

Forța sa stătea în întinderea rețelei. Cluburile din orașele de provincie cereau să fie afiliate, primeau circularele sale și trimiteau înapoi propriile adrese; în 1791 erau deja sute, iar o moțiune dezbătută pe Rue Saint-Honoré putea fi reluată în toată Franța.

Ruptura din 1791

După Varennes, moderații au plecat

Fuga familiei regale la Varennes, în iunie 1791, a rupt clubul în două. Unii membri voiau ca regele să fie detronat; liderii Adunării, printre ei Barnave, Duport și frații Lameth, voiau să-l repună în drepturi ca să salveze constituția. Când clubul a dezbătut o petiție împotriva regelui, aproape toți deputații au plecat, pe 16 iulie 1791, și au întemeiat un club rival în mănăstirea feuillanților, aflată în apropiere. A doua zi, Garda Națională comandată de Lafayette a tras în petiționarii adunați pe Câmpul lui Marte.

Au rămas doar câțiva deputați, printre ei Robespierre și Pétion. Dar cele mai multe cluburi din provincie au rămas fidele celui de pe Rue Saint-Honoré, iar în câteva luni iacobinii și-au refăcut forțele — de data aceasta drept clubul stângii.

Iacobini și girondini

În iarna 1791–1792, clubul a devenit scena unei mari dispute. Brissot și prietenii săi susțineau că un război împotriva protectorilor străini ai emigraților va da în vileag trădarea regelui și va duce Revoluția dincolo de granițele Franței. Robespierre a avertizat clubul că „nimeni nu-i iubește pe misionarii înarmați” și că războiul va aduce fie înfrângerea, fie un general. Războiul a venit în aprilie 1792. După căderea monarhiei, în august, clubul și-a luat numele de Societatea Iacobinilor, Prietenii Libertății și Egalității, iar în octombrie l-a exclus pe Brissot.

În noua Convenție, iacobinii ședeau pe băncile de sus din stânga — Muntele —, în fața girondinilor. Disputa asupra procesului regelui, a războiului și a puterii Parisului s-a încheiat pe 2 iunie 1793, când secțiile înarmate ale Parisului au înconjurat Convenția și au silit-o să decreteze arestarea a 29 de deputați girondini.

Clubul Terorii

Din vara lui 1793, iacobinii au fost, practic, partidul de guvernământ. Membrii lor ședeau în comitetele care conduceau țara, iar clubul era locul unde politica acestora era explicată, pusă la încercare și trimisă mai departe societăților afiliate — vocea și cutia de rezonanță a Terorii. Epurările sale le-au urmat pe cele ale guvernului: în primăvara lui 1794 au ajuns la ghilotină hébertiștii, apoi Danton și Camille Desmoulins.

În ianuarie 1794, când Robespierre a propus să fie arse numerele din Le Vieux Cordelier, ziarul în care Desmoulins cerea clemență, acesta i-a răspuns cu o frază a lui Rousseau:

În seara zilei de 8 Thermidor (26 iulie 1794), Robespierre a citit în club discursul care dezbinase Convenția în aceeași după-amiază; membrii l-au aclamat și i-au alungat din sală pe adversarii săi, Collot d’Herbois și Billaud-Varenne. A doua zi, Convenția s-a întors împotriva lui, iar pe 28 iulie a fost ghilotinat. Epurat și atacat pe stradă de „tineretul de aur”, clubul a fost închis de Convenție pe 12 noiembrie 1794. Cuvântul i-a supraviețuit: „iacobin” înseamnă și azi un radical ce se bizuie pe un stat puternic și centralizat care să acționeze în numele poporului.