Abolirea monarhiei

Un tron rămas gol

Asaltul asupra Palatului Tuileries din 10 august 1792 îl doborâse, de fapt, pe Ludovic al XVI-lea. Chiar în acea zi, Adunarea Legislativă l-a suspendat pe rege și a convocat o nouă adunare, o Convenție Națională, care să hotărască cum va fi guvernată Franța. Pe 13 august, familia regală a fost dusă la Temple, un vechi turn-fortăreață din cartierul Marais, ca prizonieră a Comunei din Paris.

Cele șase săptămâni care au urmat au fost printre cele mai înfricoșătoare ale Revoluției. O armată condusă de prusaci, sub comanda ducelui de Brunswick, trecuse granița: Longwy a capitulat pe 23 august, iar Verdunul pe 2 septembrie, lăsând deschis drumul spre Paris. În primele zile ale lui septembrie, mulțimi au pătruns în închisorile orașului și au ucis mult peste o mie de deținuți, cei mai mulți infractori de drept comun — episod rămas în istorie sub numele de masacrele din septembrie. În această atmosferă a votat Franța. Pentru prima dată, aproape toți bărbații adulți aveau drept de vot, deși prezența la urne a fost scăzută, iar la Paris electorii au votat cu voce tare, în public.

Valmy

Pe 20 septembrie, lângă satul Valmy din Champagne, armatele franceze ale lui Kellermann și Dumouriez s-au întâlnit cu prusacii lui Brunswick. Lupte corp la corp aproape că n-au existat: ziua a fost un duel de artilerie, pe ploaie și prin noroi. Când infanteria prusacă a înaintat spre linia franceză de pe coama dealului cu moara de vânt de la Valmy, a fost întâmpinată de un foc susținut și de strigătul „Vive la Nation!”, iar Brunswick a oprit atacul. Pierderile au fost mici de ambele părți. Dar invazia se împotmolise, iar la sfârșitul lui octombrie prusacii părăsiseră pământul Franței.

Ședința din 21 septembrie

Deputații care ajunseseră la Paris, cam jumătate din cei 749 aleși, se întruniseră pentru prima dată în după-amiaza zilei de 20, în Palatul Tuileries, ca să-și verifice mandatele și să-l aleagă președinte pe Jérôme Pétion. Pe 21 s-au instalat în sala Manège, vechea școală de călărie de lângă grădinile Tuileries, unde se ținuseră și adunările de dinainte, iar Adunarea Legislativă și-a încheiat existența.

La propunerea lui Danton, deputații au declarat mai întâi că nu poate exista altă constituție decât cea acceptată de popor. Apoi Jean-Marie Collot d’Herbois, actor și dramaturg ales la Paris, a cerut ca regalitatea să fie abolită pe loc. Henri Grégoire, episcopul constituțional de Blois, l-a susținut cu vorbe care aveau să fie citate vreme de un secol:

Câteva voci au cerut mai întâi o dezbatere în toată regula; n-au fost luate în seamă. Decretul, votat în unanimitate, în aclamații, avea un singur rând: „Convenția Națională decretează în unanimitate că regalitatea este abolită în Franța”.

Anul I

Decretul nu folosea cuvântul „republică”. Acesta a venit a doua zi, pe 22 septembrie, când Convenția a hotărât ca actele ei să poarte de atunci înainte data „anul I al Republicii Franceze”. Pe 25 septembrie a declarat Republica „una și indivizibilă” — un răspuns la acuzația, aruncată dintr-o parte în alta a sălii, că girondinii ar vrea să împartă Franța într-o federație de provincii.

Un an mai târziu, Republica și-a făcut propriul calendar. Adoptat în octombrie 1793, acesta socotea timpul de la 22 septembrie 1792: ziua de după abolire și, printr-o coincidență pe care Convenția a primit-o cu bucurie, ziua echinocțiului de toamnă. Ziua aceea a devenit 1 vendemiar anul I. Franța a păstrat calendarul până la sfârșitul lui 1805.

De ce contează

În 1789 nimeni nu votase pentru o republică și puțini vorbiseră despre una înainte de fuga la Varennes, în 1791. Republica nu a fost proclamată printr-un act solemn: a venit aproape pe ocolite, dintr-un război, o insurecție și un decret de un rând. Prima ei întrebare a fost ce să facă cu fostul rege. Girondinii au ezitat; montaniarzii din Clubul Iacobinilor îl voiau judecat și pedepsit. Disputa a ținut toată toamna și s-a încheiat cu procesul deschis în decembrie și cu eșafodul din 21 ianuarie 1793. Prima Republică a durat până în 1804, când Napoleon a devenit împărat.