Fuga regelui, oprită la cincizeci de kilometri de adăpost
Încercarea familiei regale de a fugi din Paris spre o armată loială de la granița de est, în noaptea de 20 iunie 1791. Recunoscuți pe drum, au fost arestați la Varennes, la vreo 50 km de adăpost, și aduși înapoi într-o capitală tăcută. Fuga a distrus puțina încredere rămasă între Ludovic al XVI-lea și Revoluție și a făcut ca ideea de republică să fie discutată, pentru prima dată, pe față.
Tot în berlină: sora regelui, Madame Élisabeth, cei doi copii regali și guvernanta lor, Madame de Tourzel. Trei gărzi de corp ale regelui îi însoțeau, deghizate în curieri.
Din octombrie 1789, familia regală locuia la Palatul Tuileries din Paris, sub ochii Gărzii Naționale. Regele, om evlavios, era adânc tulburat de Constituția civilă a clerului, iar pe 18 aprilie 1791, când familia a pornit să petreacă Paștele la Saint-Cloud, puțin la vest de oraș, mulțimea și chiar Garda n-au lăsat trăsura să plece. Ludovic a tras concluzia că era prizonier.
Fuga se pregătea de luni de zile. Contele suedez Axel von Fersen, prieten devotat al reginei, a strâns bani, a obținut un pașaport pe numele unei doamne ruse, baroneasa de Korff, și a comandat o berlină mare și nouă, o trăsură de drum destul de încăpătoare pentru toată familia. Marchizul de Bouillé, care comanda armata de la Metz, urma să-l primească pe rege la Montmédy, o cetate aproape de granița Țărilor de Jos austriece, și a așezat detașamente de cavalerie pe ultima porțiune a drumului, ca să întâmpine trăsura.
Douăzeci și trei de ore pe drumul spre est
Târziu, pe 20 iunie, după ceremonia de seară a culcării regelui, familia a ieșit din Tuileries pe rând. Madame de Tourzel, guvernanta copiilor regali, se dădea drept baroneasa; regina juca rolul guvernantei copiilor, sora regelui, Madame Élisabeth, pe cel al unei însoțitoare, iar regele pe al unui valet pe nume Durand. Delfinul, de șase ani, era îmbrăcat ca o fetiță. Fersen însuși, deghizat în vizitiu, i-a dus cu o trăsură închiriată prin orașul adormit până la bariera Saint-Martin, unde îi aștepta berlina, apoi a mânat berlina până la prima stație de poștă, la Bondy, la est de Paris, și acolo și-a luat rămas-bun.
Erau deja în întârziere, iar trăsura grea a mai pierdut timp pe drum. La stațiile de poștă, călătorii nu se grăbeau, iar regele mai cobora uneori să-și dezmorțească picioarele. Când au trecut prin Châlons, în după-amiaza zilei de 21 iunie, aveau câteva ore de întârziere. La Pont-de-Sommevesle, unde trebuia să-i întâmpine primul detașament de husari, soldații așteptaseră, stârniseră bănuielile sătenilor și se retrăseseră, crezând că planul fusese abandonat.
La Sainte-Menehould, pe la opt seara, dirigintele poștei, Jean-Baptiste Drouet, s-a uitat cu atenție la omul din berlină și i s-a părut că îi cunoaște chipul — se spune, după portretul regelui de pe un asignat, hârtia-monedă a Revoluției. Până să fie alertat orașul, trăsura plecase. Drouet și un însoțitor au pornit călare după ea pe un drum mai scurt și au ajuns primii la Varennes.
La Varennes, caii de schimb nu erau acolo unde se așteptau călătorii, care au pierdut timp căutându-i pe întuneric. Pe la unsprezece noaptea, Drouet și localnicii au blocat podul; procurorul comunei, un băcan pe nume Jean-Baptiste Sauce, a cercetat pașaportul și a luat familia în casa lui. Un judecător din localitate, care trăise la Versailles, l-a recunoscut pe rege, iar Ludovic a mărturisit cine era. Până dimineață, străzile s-au umplut de gărzi naționale din satele dimprejur. Doi emisari au sosit de la Paris cu decretul Adunării, iar pe 22 iunie, dis-de-dimineață, berlina a pornit înapoi spre capitală. Cavaleria lui Bouillé a ajuns la Varennes prea târziu.
Când a ajuns la posturile de cavalerie, trăsura avea câteva ore de întârziere.
Patru zile de drum înapoi, prin mulțimi care nu și-au scos pălăriile
Drumul înapoi a durat patru zile; berlina înainta la pas printre mulțimi și gărzi naționale. Lângă Sainte-Menehould, un nobil din partea locului, contele de Dampierre, s-a apropiat călare să-l salute pe rege și a fost ucis de mulțime. Lângă Épernay, trei deputați trimiși de Adunare — Barnave, Pétion și Latour-Maubourg — au întâmpinat convoiul; Barnave și Pétion s-au înghesuit în berlină, lângă familie.
În seara de 25 iunie, berlina a intrat în Paris. Mulțimi uriașe stăteau în tăcere de-a lungul drumului. Mulți nu și-au scos pălăria când a trecut regele, iar gărzile naționale țineau puștile cu patul în sus, ca la o înmormântare.
„Cine îl va aplauda pe rege va fi bătut cu bâta; cine îl va insulta va fi spânzurat.”
La Tuileries, regele lăsase în urmă o lungă declarație adresată tuturor francezilor. În ea se plângea de felul în care fusese tratat din octombrie 1789 și critica noua constituție și cluburile politice; arăta că acceptase Revoluția fără tragere de inimă. Adunarea a preluat guvernarea pe 21 iunie și, pe 25 iunie, l-a suspendat pe rege din funcțiile sale.
Ca să salveze monarhia constituțională pe care era pe cale s-o desăvârșească, Adunarea a ales o ficțiune: regele nu fugise, ci fusese răpit. Puțini parizieni au crezut-o. Clubul Cordelierilor și presa populară au cerut înlăturarea lui, iar republica, până atunci ideea câtorva, a început să fie susținută pe față. Când, la mijlocul lui iulie, Adunarea l-a disculpat pe rege și i-a învinuit pe cei din jurul lui, Clubul IacobinilorGrup: Clubul Iacobinilor. Clubul parizian din inima Revoluției radicale s-a scindat, iar moderații au plecat să întemeieze Clubul Feuillanților. Pe 17 iulie, o mulțime s-a adunat pe Câmpul lui Marte ca să semneze o petiție împotriva regelui; Garda Națională, sub comanda lui Lafayette, a tras în mulțime, ucigând între circa doisprezece și cincizeci de oameni.
În septembrie, Ludovic a acceptat constituția și a fost repus în funcții. Dar fuga arătase țării un rege care nu voia Revoluția. Paisprezece luni mai târziu, monarhia a căzut.
