Ziua în care femeile Parisului și-au adus regele acasă
Pe 5 octombrie 1789, mii de femei din Paris, furioase din cauza lipsei și a scumpetei pâinii, au mărșăluit prin ploaie vreo 20 de kilometri până la palatul de la Versailles, urmate de Garda Națională. În zorii zilei următoare, mulțimea a pătruns în palat, iar în noaptea aceea regele, regina și copiii lor au fost aduși la Paris. Acolo avea să rămână monarhia, sub ochii capitalei, până la prăbușirea ei.
Doi soldați din garda de corp a regelui au fost uciși în zorii zilei de 6 octombrie. Cele mai multe dintre femeile care au mărșăluit nu și-au lăsat numele în documente.
Recolta din 1789 nu fusese rea, dar seceta din vară lăsase multe mori fără apa de care aveau nevoie ca s-o macine, iar Parisul a intrat flămând în toamnă. Femeile stăteau ore întregi la coadă la brutării, iar o pâine de patru livre, pâinea zilnică a unei familii, înghițea o bună parte din câștigul unui muncitor. De-a lungul cozilor circulau zvonuri despre speculanți și despre comploturi de înfometare a capitalei.
Apoi au venit veștile de la Versailles. Pe 1 octombrie, gărzile de corp ale regelui au dat un banchet în sala de operă a palatului pentru Regimentul de Flandra, abia sosit; familia regală s-a arătat, iar ofițerii au ovaționat-o. Ziarele pariziene au scris că fusese călcată în picioare cocarda tricoloră. Pe deasupra, Ludovic amânase să-și dea consimțământul la Declarația drepturilor omuluiDocument: Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului. Șaptesprezece articole care au făcut din supuși cetățeni, votată în august. Multor parizieni li se părea că, în timp ce orașul flămânzea, curtea pregătea o contrarevoluție.
În dimineața zilei de luni, 5 octombrie, femei din piețe și din cartierele muncitorești s-au adunat la Hôtel de Ville, cerând pâine. Au pătruns în clădire, au luat arme și nu au mai vrut să plece acasă. Stanislas Maillard, un portărel care luptase la Bastilia, s-a pus în fruntea lor și a îndreptat mulțimea spre Versailles, unde se aflau regele și Adunarea.
Câteva mii de oameni au pornit la drum, unii trăgând după ei tunuri, mulți înarmați cu lănci și cuțite de bucătărie, și au mers vreo 20 de kilometri printr-o ploaie rece și stăruitoare.
În urma lor, nici Garda Națională nu a vrut să rămână la Paris. Comandantul ei, Lafayette, s-a împotrivit ore în șir; spre sfârșitul după-amiezii, propriii lui oameni și autoritățile orașului îl siliseră să pornească la drum, în fruntea a vreo 15.000 de gardiști.
Mulțimea a ajuns la Versailles după-amiaza târziu, udă și flămândă. Multe femei au năvălit în sala Adunării, s-au așezat pe băncile deputaților și au întrerupt dezbaterea; Maillard a vorbit în numele lor despre pâine. Președintele Adunării, Jean-Joseph Mounier, a dus la rege o mică delegație de femei; Ludovic le-a primit cu blândețe și a promis grâne pentru Paris.
Unii dintre miniștri, în frunte cu Saint-Priest, l-au îndemnat să plece la Rambouillet, departe de mulțime. Ludovic a șovăit și a rămas. Târziu în seara aceea, a acceptat fără rezerve Declarația drepturilor omului. Pe la miezul nopții a sosit Lafayette cu Garda Națională, i-a promis regelui protecția sa și, în orele mici ale nopții, s-a dus să se odihnească — motiv pentru care regaliștii l-au poreclit mai târziu, în batjocură, „Generalul Morfeu”.
Palatul invadat, balconul, drumul spre Paris
Curând după ivirea zorilor, o parte din mulțime a găsit o cale de intrare în palat și a urcat în fugă scările spre apartamentele reginei. Doi soldați din garda de corp a regelui au fost uciși, iar capetele lor au fost înfipte în lănci. Alertată de strigăte, Maria Antoaneta a fugit pe jumătate îmbrăcată, printr-un pasaj privat, în apartamentele regelui.
Garda Națională a scos mulțimea din palat, iar ziua s-a transformat într-o negociere purtată de la balconul de deasupra Curții de Marmură. Mulțimea a cerut ca regele să vină la Paris, iar el a acceptat. Apoi a cerut-o pe regină. Ea a ieșit cu copiii, i s-a strigat să-i trimită înăuntru și a rămas singură în fața mulțimii, până când Lafayette s-a înclinat și i-a sărutat mâna.
La începutul după-amiezii, o procesiune uriașă a pornit spre Paris: gardiști, participanți la marș, căruțe cu făină din depozitele regale și, în mijlocul tuturor, trăsura familiei regale.
„Nous ramenons le boulanger, la boulangère et le petit mitron.” — Îi aducem înapoi pe brutar, pe brutăreasă și pe ucenicul brutarului.
Se făcuse noapte când familia, după un popas la Hôtel de Ville, a ajuns la Tuileries, un palat aproape nelocuit de când tânărul Ludovic al XV-lea îl părăsise, în 1722.
Zilele din octombrie au mutat centrul Revoluției la Paris. Regele trăia de acum sub ochii capitalei și ai Gărzii ei Naționale, pe jumătate oaspete, pe jumătate ostatic. Adunarea l-a urmat, întrunindu-se la Paris din 19 octombrie, acolo unde mulțimea din tribune putea face presiuni asupra ei. Moderații care își doriseră un rege puternic, printre ei Mounier, au renunțat și s-au întors acasă; Mounier a părăsit Franța în anul următor. Iar femeile Parisului arătaseră că piața și strada își puteau impune voința deopotrivă regelui și Adunării. Douăzeci de luni mai târziu, încercarea regelui de a scăpa din această captivitate avea să se încheie la Varennes.
