Noaptea de 4 august

Satele în flăcări

În a doua jumătate a lunii iulie 1789, vestea căderii Bastiliei și zvonurile despre „tâlhari” plătiți de aristocrați s-au răspândit din sat în sat. Istoricii numesc panica ce a urmat Marea Spaimă. În mare parte a Franței, țăranii s-au înarmat împotriva unor dușmani care n-au mai venit, iar în mai multe regiuni s-au întors în schimb împotriva castelelor: i-au silit pe seniori să renunțe la pretențiile lor și au ars terriers, registrele în care le erau trecute obligațiile.

La Versailles, Adunarea Națională dezbătea o declarație a drepturilor. Veștile din provincii o puneau în fața a două căi: să trimită trupe împotriva țăranilor, bizuindu-se pe armata regală pe care tocmai o sfidase, sau să le dea satelor o parte din ce cereau. În seara de 3 august, Clubul breton, grupul de deputați patrioți format în jurul delegației Bretaniei, a ales a doua cale. Ducele d’Aiguillon urma să deschidă dezbaterea din seara următoare cu o ofertă venită chiar din partea nobilimii.

O noapte a renunțărilor

Numai că altcineva i-a luat-o înainte lui Aiguillon. Imediat după citirea unui raport despre tulburări, vicontele de Noailles — fiu mai mic, cu puțin pământ al său, și cumnat al lui La Fayette — a cerut cuvântul. Țăranii, a spus el, vor să fie scutiți de poverile lor. Adunarea ar trebui să decreteze că impozitele se plătesc de toți, proporțional cu venitul, că drepturile feudale pot fi răscumpărate de comunități la un preț just și că clăcile senioriale, mâna moartă și celelalte servituți personale se desființează fără despăgubire.

Aiguillon, unul dintre cei mai mari proprietari de pământ din regat, a vorbit după el și l-a susținut. De aici încolo, ședința a căpătat o viață proprie. Episcopul de Chartres a propus desființarea dreptului exclusiv de vânătoare al seniorilor; seniorii și-au abandonat instanțele și porumbarele; clericii au oferit taxele pe care preoții parohi le cereau pentru botezuri, cununii și înmormântări și au acceptat ca dijma să poată fi răscumpărată; cei care își cumpăraseră funcțiile au renunțat la ele. Au urmat provinciile și orașele, ai căror deputați și-au sacrificat pe rând privilegiile, unii doar cu condiția ca alegătorii lor să fie de acord.

Pe la ora 2 noaptea, la propunerea marchizului de Lally-Tollendal, Adunarea l-a proclamat pe Ludovic al XVI-lea „Restauratorul libertății franceze”; la sugestia arhiepiscopului Parisului, a votat și un Te Deum.

Ce spuneau decretele

Noaptea a lăsat în urmă o listă de promisiuni, nu o lege. Transformarea ei în lege a cerut o săptămână de dezbateri, între 5 și 11 august, iar pe parcurs entuziasmul generos de la început s-a mai temperat. Decretul final, de 19 articole, începea cu o frază categorică:

Restul articolului făcea însă o distincție. Drepturile legate de servitutea personală — mâna moartă, șerbia și obligațiile care țineau locul lor — erau abolite fără despăgubire. Toate celelalte drepturi feudale, redevențele și dările din recoltă care apăsau cel mai greu pe țărani, erau declarate răscumpărabile: rămâneau de plătit până când fiecare le răscumpăra, la un preț pe care Adunarea urma să-l stabilească mai târziu. Justiția seniorială, dreptul exclusiv de vânătoare și porumbarele dispăreau pe loc. Dijma, pe care clerul se oferise s-o facă răscumpărabilă, era abolită fără despăgubire, deși urma să fie strânsă în continuare până când statul găsea o altă cale de a finanța cultul public. Funcțiile venale erau desființate, iar deținătorii lor urmau să fie despăgubiți. Dispăreau și privilegiile fiscale, drepturile speciale ale provinciilor și orașelor și taxele plătite Romei, iar orice cetățean putea ocupa orice funcție.

De ce contează

Într-o singură noapte, Adunarea a demontat cadrul juridic al unei societăți împărțite pe stări: privilegiile nașterii, ale provinciilor și ale orașelor au lăsat locul unei singure legi pentru toți cetățenii. Asta a pregătit terenul pentru Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, votată pe 26 august, al cărei prim articol spune că oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi.

Pentru țărani, victoria a fost doar parțială. Răscumpărarea obligațiilor depășea puterile majorității lor, iar mulți au încetat pur și simplu să mai plătească. Tulburările de la sate au continuat ani la rând, până când Convenția Națională a abolit fără despăgubire drepturile feudale rămase, pe 17 iulie 1793. Până atunci, Noaptea de 4 august devenise deja una dintre legendele fondatoare ale Revoluției: clipa în care vechea ordine a fost abandonată de bunăvoie, nu smulsă cu forța.