Vechiul Regim

Un nume dat la sfârșit

Niciunul dintre cei care au trăit sub Vechiul Regim nu l-a numit așa. Expresia — „vechiul regim”, felul de odinioară de a guverna — s-a răspândit în discursurile, pamfletele și decretele din 1789 și 1790, pe măsură ce revoluționarii căutau un cuvânt pentru tot ce desființau. A-l numi „vechi” era deja o sentință: aparținea trecutului, iar noua Franță urma să fie clădită pe ruinele lui.

Nu era vorba de o singură instituție, ci de un întreg mod de a rândui regatul: un rege care dădea socoteală numai lui Dumnezeu, o societate împărțită în stări cu drepturi inegale și un hățiș de provincii, curți, impozite și privilegii apărute de-a lungul secolelor, fără niciun plan. Istoricii au păstrat termenul pentru Franța de pe la secolul al XVI-lea până în 1789 și l-au extins la restul Europei dinaintea epocii revoluțiilor. De ce s-a prăbușit tocmai atunci e întrebarea din De ce a izbucnit Revoluția?

Rege prin grația lui Dumnezeu

În vârf stătea regele, uns cu mir sfânt la încoronarea de la Reims și socotit a domni de drept divin, răspunzător în fața lui Dumnezeu, nu a supușilor săi. Ludovic al XIV-lea, rege între 1643 și 1715, a dat ideii o înfățișare: din 1682 a guvernat de la Palatul Versailles, unde marii nobili locuiau în jurul lui, iar ziua regelui era o ceremonie publică. În provincii, intendenții regali duceau la îndeplinire hotărârile consiliului regelui.

„Absolut” nu însemna nelimitat. Regele era legat de legile fundamentale ale regatului, precum succesiunea pe linie bărbătească, și de cutumele și privilegiile pe care jurase să le respecte. Edictele sale deveneau lege abia după ce parlamentele — treisprezece curți supreme de justiție, în frunte cu Parlamentul Parisului — le înregistrau, iar parlamentele le puteau trimite înapoi însoțite de „remonstranțe”. Ludovic al XV-lea le-a amintit unde se afla puterea:

În 1771, cancelarul său Maupeou a zdrobit parlamentele și le-a înlocuit cu curți noi. Ludovic al XVI-lea le-a readus în 1774, la începutul domniei, iar ele s-au împotrivit apoi, rând pe rând, miniștrilor reformatori care încercau să-i facă pe privilegiați să plătească mai multe impozite.

Cei care se roagă, cei care luptă, cei care muncesc

Legea îi împărțea pe francezi în trei ordine, sau stări. Clerul era primul, nobilimea a doua, iar toți ceilalți — țărani, meșteșugari, negustori, avocați, bancheri — alcătuiau Starea a Treia. La începutul secolului al XVII-lea, juristul Charles Loyseau a descris această societate a ordinelor: fiecare avea rangul, îndatoririle și drepturile sale, iar locul cuiva în ea era hotărât de naștere sau de funcție, nu de avere.

Un privilegiu era, la propriu, o „lege privată”: un drept valabil pentru unii și nu pentru alții. Nobilii puteau purta sabie, erau decapitați, nu spânzurați, stăpâneau cele mai multe domenii senioriale, cu dările și drepturile care veneau odată cu ele, și în cea mai mare parte a regatului nu plăteau taille. Dar privilegiile nu erau doar ale nobililor. Provinciile, orașele, breslele, universitățile și cei care dețineau funcții publice aveau propriile privilegii, iar mulți oameni de rând și le apărau la fel de înverșunat ca orice duce.

Cine plătea și cum

Taille, principalul impozit direct, apăsa pe Starea a Treia: nobilii, clerul și multe orașe și mulți deținători de funcții scăpau de el. Țăranii mai plăteau Bisericii dijma — în principiu a zecea parte din recoltă, în practică de obicei mai puțin —, dări către senior și impozite indirecte precum gabela, taxa pe sare, al cărei preț varia enorm de la o provincie la alta. Impozitele indirecte erau strânse de finanțiști particulari, Fermierii Generali, care plăteau coroanei dinainte o sumă fixă și păstrau tot ce încasau peste ea.

Clerul nu plătea impozite obișnuite; adunarea sa îi vota în schimb regelui un „dar gratuit”. Noile impozite create în 1695 și 1749 trebuiau să-i cuprindă pe toți, dar nobilii și provincii întregi obțineau prin negocieri să plătească mai puțin. Zeci de mii de posturi publice — judecători, funcționari fiscali, notari — erau funcții venale, cumpărate ca o proprietate și, din 1604, lăsate moștenitorilor în schimbul unei taxe anuale; cele mai înalte dintre ele îi înnobilau pe titulari. Coroana le vindea pentru bani gheață, apoi nu-i mai putea demite pe cei care le cumpăraseră.

Regatul nu avea nici măcar o lege unică. Nordul trăia după vreo șaizeci de cutume regionale, sudul după dreptul roman scris. Provincii precum Bretania și Languedoc își păstrau propriile stări, care negociau partea lor de impozite; între provincii stăteau vămi și bariere de taxe, iar unitățile de greutate și de măsură difereau de la un oraș la altul.

Abolit într-o noapte, dar supraviețuitor în stat

Societatea ordinelor a căzut prima. În noaptea de 4 august 1789, nobili și clerici din Adunarea Națională s-au ridicat unul după altul ca să renunțe la privilegiile lor, iar decretele care au urmat începeau cu cuvintele „Adunarea Națională desființează în întregime regimul feudal”. Odată cu el au dispărut dijma, funcțiile venale, scutirile de impozite și privilegiile provinciilor și orașelor. Trei săptămâni mai târziu, Declarația drepturilor omului proclama că oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. În 1790, provinciile au fost înlocuite de departamente, iar parlamentele au fost desființate; în septembrie 1792 a căzut monarhia însăși.

În 1856, Alexis de Tocqueville s-a întrebat cât se schimbase de fapt. În Vechiul Regim și Revoluția a susținut că Revoluția dusese la capăt chiar opera monarhiei: prin consiliul și intendenții lor, regii mutaseră deja puterea de la nobili și provincii într-o administrație unică, condusă de la Paris, iar prefecții lui Napoleon au continuat de unde se opriseră intendenții. A mai observat că explozia nu a venit acolo unde vechea rânduială apăsa cel mai greu, ci acolo unde se îmblânzea, și atunci când începuse să se reformeze.