Starea a Treia

Cei care muncesc

Clericii din Evul Mediu timpuriu își închipuiau societatea împărțită în trei ordine: cei care se roagă, cei care luptă și cei care muncesc. În secolul al XVIII-lea, primele două, clerul și nobilimea, erau o mică minoritate privilegiată. Toți ceilalți, cam 98 de oameni din fiecare sută, alcătuiau Starea a Treia.

Nu era o clasă socială. În ea intrau bancherul și armatorul, avocatul, medicul și negustorul, meșteșugarul și zilierul și, mai ales, țăranii, care erau marea majoritate a francezilor. Ce aveau în comun era ce le lipsea: privilegiul. Nobilii și clericii erau scutiți de taille, principalul impozit direct. Oamenii de rând îl plăteau și, pe deasupra, munceau fără plată la drumurile regale (corvée, transformată în 1787 într-un impozit în bani), dădeau zeciuială Bisericii și plăteau dări seniorilor lor. Un om de rând bogat putea cumpăra o funcție care îl înnobila și astfel părăsea Starea a Treia.

Vot pe ordine sau pe cap

Întrebarea care a hotărât cine avea să conteze

Când Ludovic al XVI-lea a acceptat, în august 1788, să convoace Stările Generale, adunarea nu se mai întrunise din 1614. Atunci fiecare ordin deliberase separat și avusese un singur vot, așa că clerul și nobilimea, votând împreună, puteau oricând să-i pună în minoritate pe oamenii de rând. Pe 25 septembrie 1788, Parlamentul din Paris a hotărât ca noile Stări să se întrunească la fel ca în 1614. Peste noapte, magistrații, aclamați cu câteva luni înainte pentru că înfruntaseră coroana, au ajuns să pară apărătorii privilegiilor.

O avalanșă de pamflete a cerut două lucruri: pentru Starea a Treia, tot atâția deputați câți aveau celelalte două ordine laolaltă, și votul pe cap, în care conta votul fiecărui deputat. Pe 27 decembrie 1788, consiliul regelui, la îndemnul ministrului de finanțe Necker, a acordat primul lucru și n-a spus nimic despre al doilea.

„Ce este Starea a Treia?”

Cel mai celebru dintre aceste pamflete a apărut în ianuarie 1789. Autorul lui, Emmanuel-Joseph Sieyès, era preot, vicar general al episcopului de Chartres, și totuși scria pentru oamenii de rând; câteva luni mai târziu, Starea a Treia din Paris l-a ales deputat.

Sieyès susținea că Starea a Treia făcea toată munca ce ținea Franța în viață, la câmp, în comerț, în profesiunile liberale și în slujbele publice, și că era deci, singură, o națiune întreagă. Ordinele privilegiate, care trăiau din scutiri, erau o povară pentru națiune, nu o parte a ei. Pamfletul a transformat o ceartă de procedură într-o întrebare despre cine este națiunea.

De la ordin la națiune

Stările Generale s-au deschis la Versailles pe 5 mai 1789. Deputații Stării a Treia, cei mai mulți avocați și funcționari, printre care abia dacă era vreun țăran, au refuzat să-și verifice mandatele ca ordin separat, iar timp de cinci săptămâni nimic nu s-a mișcat. Pe 10 iunie, la propunerea lui Sieyès, au chemat celelalte ordine să li se alăture; au venit câțiva preoți de parohie. Pe 17 iunie s-au proclamat Adunare Națională, în numele întregii națiuni.

Trei zile mai târziu, găsind sala închisă, au depus Jurământul din Sala Jocului cu Mingea: nu se vor despărți până când Franța nu va avea o constituție. Pe 27 iunie, regele a cedat și le-a poruncit clerului și nobilimii să se alăture lor. Ordinele înseși n-au supraviețuit verii: în Noaptea de 4 august, Adunarea a început să desființeze privilegiile, iar Declarația drepturilor omului din 26 august i-a proclamat pe toți oamenii liberi și egali în drepturi. Starea a Treia a învins încetând să mai existe: devenise națiunea.

Cum a ajuns o ceartă despre vot să devină o revoluție se povestește în De ce a izbucnit Revoluția?