Șaptesprezece articole care au făcut din supuși cetățeni
Adoptată de Adunarea Națională Constituantă la Versailles pe 26 august 1789, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului a formulat în șaptesprezece articole scurte principiile noii Franțe: oamenii se nasc liberi și egali în drepturi, suveranitatea aparține națiunii, iar legea este expresia voinței generale. Femeile și sclavii din colonii au rămas în afara promisiunilor ei, iar regele a acceptat-o abia sub presiunea zilelor din octombrie. Și astăzi face parte din dreptul constituțional francez.
26 Aug1789
Adoptat
26 August 1789
O miercuri; articolele au fost dezbătute începând cu 20 august
Reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunare Națională, considerând că neștiința, uitarea sau disprețul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice și ale corupției guvernelor, au hotărât să expună, într-o declarație solemnă, drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului, pentru ca această Declarație, mereu prezentă înaintea tuturor membrilor corpului social, să le amintească neîncetat drepturile și îndatoririle lor […]. În consecință, Adunarea Națională recunoaște și declară, în prezența și sub auspiciile Ființei Supreme, următoarele drepturi ale omului și ale cetățeanului.
Drepturile nu sunt acordate, ci „recunoscute”: naturale, inalienabile și sacre, ele preced orice guvern.
Art. 1
Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitatea comună.
Sfârșitul, în principiu, al societății împărțite pe stări: rangul dat de naștere face loc drepturilor egale (nobilimea însăși a fost desființată în 1790).
Art. 2
Scopul oricărei asociații politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la asuprire.
Societatea politică există ca să păstreze drepturi pe care oamenii le au deja; la câteva săptămâni după căderea Bastiliei, rezistența la asuprire se numără printre ele.
Art. 3
Principiul oricărei suveranități rezidă în mod esențial în națiune. Niciun corp, niciun individ nu poate exercita vreo autoritate care să nu emane în mod expres de la ea.
Suveranitatea trece de la rege la națiune: chiar și autoritatea regelui trebuie de acum să emane de la ea.
Art. 4
Libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia: astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât cele care le asigură celorlalți membri ai societății folosința acelorași drepturi. Aceste limite nu pot fi stabilite decât prin lege.
Libertatea se oprește doar acolo unde îi face rău altuia, iar granița o poate trasa numai legea.
Art. 6
Legea este expresia voinței generale. Toți cetățenii au dreptul să participe, personal sau prin reprezentanții lor, la elaborarea ei. Ea trebuie să fie aceeași pentru toți, fie că ocrotește, fie că pedepsește. Toți cetățenii, fiind egali în ochii ei, pot fi admiși în egală măsură la toate demnitățile, posturile și funcțiile publice, după capacitatea lor și fără altă deosebire decât aceea a virtuților și a talentelor lor.
Preia „voința generală” a lui Rousseau ca izvor al legii și deschide funcțiile publice talentului, nu nașterii.
Art. 7
Nimeni nu poate fi acuzat, arestat sau deținut decât în cazurile stabilite de lege și în formele prescrise de ea. Cei care solicită, emit, execută sau pun în executare ordine arbitrare trebuie pedepsiți; dar orice cetățean chemat sau reținut în temeiul legii trebuie să se supună de îndată: prin împotrivire, se face vinovat.
Condamnă arestările arbitrare, precum cele prin lettres de cachet, ordinele cu care regele putea întemnița pe cineva fără judecată.
Art. 9
Orice om fiind prezumat nevinovat până când este declarat vinovat, dacă arestarea lui este socotită indispensabilă, orice asprime care nu ar fi necesară pentru a-l ține sub pază trebuie reprimată sever de lege.
Prezumția de nevinovăție devine un principiu al dreptului francez; nici măcar o arestare legală nu poate fi mai aspră decât e nevoie.
Art. 10
Nimeni nu trebuie să fie tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu condiția ca manifestarea lor să nu perturbe ordinea publică stabilită prin lege.
Libertate religioasă, cu rezerve: un compromis, după o dezbatere furtunoasă, ocrotește opiniile „chiar religioase”, dar nu spune nimic despre libertatea cultului.
Art. 11
Libera comunicare a gândurilor și a opiniilor este unul dintre cele mai de preț drepturi ale omului: orice cetățean poate așadar să vorbească, să scrie și să tipărească liber, dar răspunde pentru abuzul de această libertate în cazurile stabilite de lege.
Libertatea cuvântului și a presei devine „unul dintre cele mai de preț drepturi ale omului”, deși legea îi poate pedepsi în continuare abuzul.
Art. 16
Nu are constituție nicio societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor stabilită.
Garanția drepturilor și separația puterilor, idee a lui Montesquieu, devin chiar criteriul după care o societate are sau nu constituție.
Art. 17
Proprietatea fiind un drept inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi lipsit de ea decât atunci când necesitatea publică, constatată legal, o cere în mod evident și cu condiția unei despăgubiri drepte și prealabile.
Singurul drept pe care Declarația îl numește „inviolabil și sacru”; totuși, în noiembrie 1789, bunurile Bisericii au fost puse la dispoziția națiunii.
Cronologie
11 iul. 1789
Lafayette prezintă Adunării primul proiect de declarație
4 aug.
Adunarea hotărăște ca constituția să înceapă cu o declarație a drepturilor
17 aug.
Mirabeau prezintă proiectul comitetului celor cinci; nu mulțumește aproape pe nimeni
19 aug.
Proiectul celui de-al șaselea birou este ales ca bază de discuție
20 aug.
Articolul 1 — preambulul și primele trei articole sunt adoptate
23 aug.
După o dezbatere furtunoasă, opiniile religioase sunt ocrotite, în limitele ordinii publice
26 aug.
Adoptată — al șaptesprezecelea și ultimul articol, despre proprietate, este votat
5 oct.
Sub presiunea Marșului femeilor, regele o acceptă fără rezerve
Declarația nu a avut un singur autor: articolele ei au fost redactate, amendate și votate unul câte unul de întreaga Adunare.
Mai întâi principiile
De la proiectul lui Lafayette la vot
Deputații care juraseră în iunie, în Sala Jocului cu Mingea, să nu se despartă până nu vor da Franței o constituție au căzut curând de acord că aceasta trebuia să înceapă cu o declarație a principiilor pe care le slujea. Exemplul venea din America, unde Virginia adoptase în 1776 o Declarație a drepturilor înaintea constituției sale, iar alte state îi urmaseră pilda.
Pe 11 iulie 1789, marchizul de Lafayette, veteran al războiului american, a prezentat Adunării primul proiect. Îl arătase înainte prietenului său Thomas Jefferson, pe atunci ministru plenipotențiar al Statelor Unite la Paris, care îi propusese câteva modificări. Au urmat și alte proiecte, printre care unul lung și atent argumentat, al abatelui SieyèsFigură: Emmanuel-Joseph Sieyès. Abatele al cărui pamflet a deschis Revoluția și a cărui lovitură de stat a încheiat-o. Pe 4 august, în ziua care avea să se încheie cu vestita ședință de noapte, Adunarea a hotărât ca constituția să fie precedată de o declarație a drepturilor și a respins propunerea de a-i adăuga una a îndatoririlor.
Un comitet de cinci membri, printre care MirabeauFigură: Contele de Mirabeau. Marele orator al Revoluției și sfetnicul secret al curții, a prezentat pe 17 august un text care nu a mulțumit aproape pe nimeni. Două zile mai târziu, Adunarea a ales ca bază de discuție proiectul unuia dintre birourile sale, al șaselea, iar din 20 august a dezbătut articolele unul câte unul, modificându-le în plen. Pe 26 august l-a adoptat pe al șaptesprezecelea, despre proprietate; a doua zi a amânat orice alt articol până după încheierea constituției. Nu s-a mai adăugat niciunul.
Șaptesprezece articole
Ce spune Declarația
Declarația începe cu un preambul: neștiința, uitarea sau disprețul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice și ale corupției guvernelor. Urmează fraza ei cea mai cunoscută.
„Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitatea comună.”
— Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, articolul 1
Drepturile naturale ale omului, spune articolul 2, sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la asuprire. Suveranitatea stă în națiune, nu în rege (articolul 3). Libertatea înseamnă a putea face tot ce nu dăunează altuia, iar limitele ei pot fi stabilite doar prin lege (articolul 4). Legea este expresia voinței generale; fiecare cetățean are dreptul să ia parte la elaborarea ei, personal sau prin reprezentanți, și toți pot ocupa în mod egal funcții publice, numai după capacitatea lor (articolul 6).
Articolele următoare ocrotesc persoana: nimeni nu poate fi acuzat, arestat sau reținut decât în cazurile și în formele prevăzute de lege, nimeni nu poate fi pedepsit în temeiul unei legi date după faptă, iar orice om este prezumat nevinovat până când este declarat vinovat (articolele 7–9). Nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, câtă vreme ele nu tulbură ordinea publică (articolul 10), iar libera comunicare a gândurilor și a opiniilor este unul dintre cele mai de preț drepturi ale omului (articolul 11). Impozitele trebuie împărțite între cetățeni după posibilitățile lor și aprobate de ei sau de reprezentanții lor (articolele 13–14). O societate în care drepturile nu sunt garantate sau puterile nu sunt separate nu are constituție (articolul 16). Ultimul articol numește proprietatea un drept inviolabil și sacru, de care nimeni nu poate fi lipsit decât pentru o necesitate publică stabilită legal și cu o despăgubire dreaptă, plătită dinainte.
Consimțământul regelui
Declarația era opera Adunării, dar avea nevoie și de consimțământul regelui, iar Ludovic al XVI-lea a tărăgănat răspunsul. Când a răspuns în sfârșit, într-o scrisoare citită în Adunare în dimineața zilei de 5 octombrie, a spus că principiile ei puteau fi aplicate și interpretate în feluri diferite și că le putea judeca abia după încheierea constituției. În aceeași zi, femeile Parisului au pornit spre Versailles. Seara, cu mulțimea la porțile palatului, regele a acceptat fără rezerve Declarația și primele articole ale constituției. Doi ani mai târziu, ea a fost așezată în fruntea Constituției din 1791Document: Constituția din 1791. Un rege supus legii, timp de unsprezece luni, pe care Ludovic a jurat s-o respecte.
Cei lăsați deoparte
Femeile, sclavii, săracii
Declarația vorbea despre „om” și „cetățean”, dar în practică autorii ei aveau în vedere mai puțini oameni decât lăsau să se înțeleagă cuvintele. În lunile următoare, Adunarea i-a împărțit pe cetățeni în activi, bărbați care plăteau destule impozite ca să voteze, și pasivi, care se bucurau de drepturi, dar nu aveau drept de vot. Femeile nu votau deloc. Protestanții au primit dreptul de a ocupa orice funcție la sfârșitul lui 1789, iar evreii au devenit cetățeni abia în 1790 și 1791.
În septembrie 1791, dramaturga Olympe de Gouges a răspuns cu o Declarație a drepturilor femeii și ale cetățenei, dedicată reginei, care rescria cele șaptesprezece articole ca să le cuprindă și pe femei. Femeia, scria ea, are dreptul să urce pe eșafod; trebuie să aibă și dreptul să urce la tribună. A fost ghilotinată în noiembrie 1793. Femeile din Franța au votat pentru prima dată în 1945.
Declarația nu s-a atins nici de sclavia din colonii, unde sute de mii de oameni înrobiți munceau pe plantațiile de trestie de zahăr din Saint-Domingue, Martinica și Guadelupa. Abia după revolta sclavilor din Saint-Domingue, Convenția a abolit sclavia, pe 4 februarie 1794. Bonaparte, ca prim-consul, a restabilit-o în 1802, iar ea a fost desființată definitiv în 1848.
De ce contează
Niciun alt text nu este atât de strâns legat de Revoluție. Republica a rescris Declarația de două ori, în 1793 și în 1795, dar versiunea din 1789 a fost cea care a rămas. Constituția celei de-a Patra Republici, din 1946, a reafirmat-o în preambulul ei, iar constituția din 1958, în vigoare și azi, proclamă atașamentul poporului francez față de drepturile omului așa cum au fost definite de Declarația din 1789. Din 1971, Consiliul Constituțional tratează acest preambul ca având forță obligatorie și a declarat de atunci neconstituționale legi care încălcau articolele Declarației. Ecoul ei se aude în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, al cărei prim articol începe tot cu oameni care se nasc liberi și egali.
