Emmanuel-Joseph Sieyès

Abatele din Fréjus

Emmanuel-Joseph Sieyès s-a născut pe 3 mai 1748 la Fréjus, un mic oraș episcopal de pe coasta Provence-ului, fiu al unui modest funcționar local. Pentru un băiat isteț, fără avere și fără nume, Biserica era calea obișnuită de a urca, iar el a apucat-o fără prea multă credință: după seminarul Saint-Sulpice din Paris a fost hirotonit preot, deși, după propria mărturisire de mai târziu, nu avusese niciodată vocație. Avea, în schimb, gustul filozofiei — Locke, Condillac, economiștii — și al ideilor așezate în sisteme.

Și-a făcut cariera în administrația bisericească, nu la altar. Secretar al episcopului de Tréguier, Jean-Baptiste de Lubersac, l-a urmat pe acesta la Chartres, unde a devenit vicar general și canonic al catedralei. În 1787 a reprezentat clerul în noua adunare provincială a Orléanais-ului, una dintre instituțiile create atunci de coroană pentru a împărți impozitele mai echitabil. A văzut cum ordinele privilegiate blocau orice reformă și și-a tras propriile concluzii.

Ce este Starea a Treia?

Pamfletul din ianuarie 1789

În august 1788, Ludovic al XVI-lea a acceptat să convoace Stările Generale pentru primăvara următoare. Câteva săptămâni mai târziu, Parlamentul din Paris a hotărât că ele trebuiau să se întrunească la fel ca în 1614: trei ordine — clerul, nobilimea și oamenii de rând —, fiecare votând ca un singur corp, astfel încât cele două ordine privilegiate să-l poată oricând învinge la vot pe al treilea. Franța s-a umplut de pamflete. Sieyès a scris mai multe. Eseu despre privilegii a apărut la sfârșitul lui 1788; Ce este Starea a Treia?, publicat în ianuarie 1789, l-a făcut celebru aproape peste noapte.

Starea a Treia, susținea el, făcea toată munca din care trăia națiunea: lucra pământul, producea, făcea negoț, servea și ocupa toate slujbele utile. Nobilimea îi era o povară, un corp străin care trăia pe seama națiunii, iar Starea a Treia singură era deja o națiune întreagă. De aici rezulta că deputații oamenilor de rând nu trebuiau să se mulțumească cu un număr dublu de locuri și cu votul pe cap: puteau vorbi ei singuri în numele națiunii. Pamfletul a cunoscut mai multe ediții în câteva luni și le-a dat deputaților din 1789 argumentul de care aveau nevoie.

Numele de Adunare Națională

Parisul a votat târziu, după ce Stările Generale se deschiseseră la Versailles pe 5 mai, iar Sieyès, deși preot, a fost ultimul dintre cei douăzeci de deputați aleși de Starea a Treia a capitalei. Ordinele se împotmoliseră deja în disputa dacă mandatele trebuiau verificate împreună sau separat. Pe 10 iunie a propus să se „taie odgonul”: oamenii de rând aveau să invite clerul și nobilimea să li se alăture o ultimă dată, apoi să meargă mai departe fără ele. Pe 17 iunie, la propunerea lui, și-au luat numele de Adunare Națională — pretenția de a vorbi pentru întreaga națiune, ridicată de un singur ordin din trei.

Trei zile mai târziu, găsind sala închisă, deputații au depus Jurământul din Sala Jocului cu Mingea, promițând să nu se despartă până când Franța nu va avea o constituție. Pe 23 iunie, regele le-a poruncit să se întoarcă fiecare în sala ordinului său; ei au rămas, iar Sieyès le-a dat cuvintele potrivite: „Sunteți astăzi ceea ce erați ieri. Să deliberăm.”

În vara aceea a făcut parte din comitetul însărcinat să pregătească constituția și a redactat un proiect de declarație a drepturilor, lung și temeinic argumentat. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, adoptată pe 26 august, a fost alcătuită din mai multe proiecte, printre care și al lui, iar principiul ei potrivit căruia suveranitatea rezidă în națiune era unul pe care el îl susținea de mult. Tot de la el vine o distincție care a modelat constituția din 1791: toți cetățenii aveau drepturi civile, dar numai o parte dintre ei, cetățenii „activi”, trebuiau să aibă drept de vot. Adunarea a consfințit-o prin lege, cu un prag de impozit. Nu era un democrat. Când, prin decretele care au urmat Nopții de 4 august, Adunarea a desființat dijma Bisericii fără despăgubire, a protestat că deputații „vor să fie liberi și nu știu să fie drepți”. Nu a fost ascultat, iar până la sfârșitul Adunării Constituante influența lui s-a stins treptat.

Regicid și tăcere

Ca toți membrii Constituantei, nu a putut face parte din adunarea următoare și s-a întors în politică după căderea monarhiei. În septembrie 1792, departamentul Sarthe l-a ales în Convenția Națională, unde a stat cu Câmpia, centrul nehotărât dintre girondini și montagnarzi. La procesul regelui, în ianuarie 1793, a votat pentru moarte, împotriva apelului la popor și împotriva amânării execuției. Legenda spune că ar fi votat „moartea, fără fraze”; procesul-verbal consemnează doar „moartea”, iar el a negat mereu restul. Votul care l-a trimis pe Ludovic al XVI-lea pe eșafod a făcut din el un regicid pentru tot restul vieții.

În timpul Terorii a vorbit cât mai puțin cu putință. În noiembrie 1793, când campania împotriva creștinismului era în toi, a anunțat în Convenție că renunță la funcțiile de preot. I-a văzut pe girondini, apoi pe Danton, urcând pe eșafod și a supraviețuit căderii lui Robespierre fără să fi contribuit prea mult la ea. Se spune că, întrebat ani mai târziu ce făcuse în timpul Terorii, ar fi răspuns: „Am trăit.”

În căutarea unei săbii

De la Directorat la lovitura de stat din 18 Brumar

După Thermidor, supraviețuitorii Convenției au apelat din nou la el. În 1795 a intrat în Comitetul Salvării Publice și a mers la Haga să negocieze un tratat cu noua Republică Batavă. Dar când, în același an, Convenția a scris o nouă constituție, i-a respins planurile, iar când a fost ales ca unul dintre cei cinci directori care urmau să guverneze potrivit acesteia, a refuzat postul. A intrat în schimb în Consiliul celor Cinci Sute, iar în 1798 a plecat ca ambasador la Berlin.

În 1799, Directoratul se clătina: era din nou în război, fără bani, și se menținea doar prin epurarea consiliilor. În mai, Sieyès a fost în sfârșit ales director, hotărât să schimbe regimul din interior. Avea nevoie de un militar care să-l sprijine — de o sabie, cum se spune că ar fi zis. Prima lui alegere, generalul Joubert, a căzut la Novi în august. În octombrie, Napoleon Bonaparte a debarcat, venind din Egipt, lângă Fréjus, orașul natal al lui Sieyès, iar cei doi, care nu se plăceau, au ajuns la o înțelegere.

Au plănuit împreună lovitura de stat din 18 Brumar (9–10 noiembrie 1799). Sieyès și colegul său director Roger Ducos și-au dat demisia, Barras a fost convins să plece, iar consiliile au fost mutate din Paris la Saint-Cloud, sub pretextul unui complot. Când deputații s-au împotrivit, a doua zi, grenadierii lui Bonaparte au fost cei care au golit sala. Puterea au preluat-o trei consuli provizorii: Bonaparte, Sieyès și Roger Ducos.

Învins la propriul joc

Sieyès avea o constituție pregătită, iar o bună parte din ea a fost adoptată: liste de notabili în locul alegerilor directe, un Senat, un Tribunat care dezbătea legile și un Corp Legislativ care le vota în tăcere. Dar în fruntea ei pusese un Mare Elector, o figură de paradă, cu palat și venituri mari, care urma să numească doi consuli și putea fi „absorbit” de Senat dacă își depășea rolul. Bonaparte a luat postul în derâdere — un porc pus la îngrășat cu câteva milioane — și a ocupat el însuși primul loc, ca prim-consul, cu cea mai mare parte a puterii. Sieyès a cedat. A intrat în Senat, pe care l-a prezidat la început, și a primit de la națiune domeniul de la Crosne; în 1808, Napoleon l-a făcut conte al Imperiului.

Restaurația nu i-a iertat regicidul. Pentru că îl slujise din nou pe Napoleon ca pair al Franței în timpul celor O Sută de Zile, în 1815, a fost exilat în 1816, împreună cu ceilalți regicizi care se alăturaseră împăratului, și s-a stabilit la Bruxelles. S-a întors la Paris după revoluția din 1830 și a murit acolo pe 20 iunie 1836, la 88 de ani, supraviețuindu-le aproape tuturor celor care stătuseră alături de el în 1789.

De ce contează

După 1789, Sieyès a publicat puțin și a lăsat în urmă un morman de note nepublicate. Totuși, pamfletul și propunerile lui din iunie 1789 au făcut mai mult decât aproape orice altceva pentru ca o întrunire a stărilor să devină o revoluție. I-au dat ideea centrală: că suveranitatea aparține națiunii, nu regelui sau ordinelor, și că reprezentanții aleși ai națiunii vorbesc în numele ei. Zece ani mai târziu, același om a ajutat la predarea acestei națiuni în mâinile unui general.