Procesul lui Ludovic al XVI-lea

Poate fi judecat un rege?

După asaltul asupra Palatului Tuileries din 10 august 1792, Ludovic al XVI-lea și familia lui au fost închiși în Temple, iar pe 21 septembrie Convenția Națională, abia întrunită, a abolit monarhia. Rămânea o întrebare cu care nicio adunare franceză nu se mai confruntase: ce se face cu un rege detronat? Constituția din 1791 declarase persoana regelui inviolabilă, iar cea mai grea urmare pe care o prevedea pentru un rege care trăda națiunea era să se considere că a abdicat. Ludovic își pierduse deja tronul; mai putea fi pedepsit? Un singur rege mai fusese judecat de propriii supuși, Carol I al Angliei, în 1649, iar deputații știau bine acest lucru.

Pe 7 noiembrie, Jean-Baptiste Mailhe, raportor al comitetului de legislație al Convenției, a răspuns că da: inviolabilitatea fusese acordată de națiune și nu-l putea apăra de națiune, iar judecătorul lui trebuia să fie chiar Convenția, care o reprezenta. Unii deputați au mers mai departe. Pe 13 noiembrie, Louis-Antoine de Saint-Just, care la 25 de ani era cel mai tânăr membru al Convenției, și-a rostit primul discurs și a susținut că regele nu trebuia judecat ca un cetățean, ci combătut ca un dușman, un uzurpator aflat în afara contractului social.

Robespierre a susținut același lucru pe 3 decembrie: „Ludovic nu este un acuzat; voi nu sunteți judecători.” Un proces, avertiza el, presupunea că regele ar putea fi nevinovat și punea astfel Revoluția însăși pe banca acuzaților. Girondinii, care se fereau de mulțimile pariziene și de montagnarzi, țineau la formele legii. Convenția a ales procesul și, în aceeași zi, a hotărât să-l judece ea însăși pe rege.

Dulapul de fier

Înainte ca disputa să se încheie, o descoperire a înăsprit-o. Pe 20 noiembrie, lăcătușul François Gamain, care cu câteva luni înainte îl ajutase pe rege să monteze un dulap de fier ascuns într-un zid al Palatului Tuileries, i l-a dezvăluit lui Jean-Marie Roland, ministrul de interne. Roland a deschis singur dulapul, armoire de fer, fără niciun deputat de față, și a dus hârtiile găsite acolo în fața Convenției.

Ele dezvăluiau legăturile secrete ale Curții cu oameni care trecuseră drept patrioți, mai ales cu Mirabeau, care îl sfătuise pe rege și primise bani de la el până la moartea sa, în 1791. Hârtiile nu au hotărât procesul, dar au făcut ca negările regelui să fie mai greu de crezut. Iar pentru că Roland deschisese dulapul singur, montagnarzii l-au bănuit că ar fi sustras actele care îi compromiteau pe prietenii săi girondini.

Cetățeanul Capet în fața Convenției

Pe 11 decembrie, Ludovic a fost adus din Temple în sala Convenției, Manège-ul de lângă grădinile Tuileries. Președintele, Bertrand Barère, i-a prezentat una câte una acuzațiile, adunate într-un act de acuzare care îi cuprindea purtarea din 1789 până la 10 august: că ar fi uneltit împotriva libertății și a siguranței statului. Ludovic a răspuns scurt și calm la fiecare. A dat vina pe miniștrii săi, a invocat Constituția pentru unele fapte și le-a negat cu totul pe altele, printre care orice cunoștință despre dulapul de fier.

A cerut apărători. Primul avocat pe care l-a numit, Guy-Jean-Baptiste Target, a refuzat; François Denis Tronchet a acceptat; iar Malesherbes, fost ministru, în vârstă de 71 de ani, i-a scris Convenției oferindu-se să-l apere pe cel pe care îl slujise odinioară. Un avocat mai tânăr, Raymond de Sèze, li s-a alăturat ca să redacteze și să rostească pledoaria. Pe 26 decembrie, de Sèze a susținut că Constituția îl făcuse pe rege inviolabil, că singura pedeapsă pe care o îngăduia era pierderea tronului și că Convenția nu putea fi în același timp acuzatorul și judecătorul lui.

Ludovic a adăugat câteva cuvinte, protestând mai ales împotriva acuzației că ar fi vrut să verse sângele poporului său pe 10 august, apoi a fost dus înapoi în Temple.

Patru voturi

Fiecare deputat la tribună, rostindu-și votul cu voce tare

Soluția propusă de girondini era apelul la popor: orice ar fi hotărât Convenția urma să fie trimis spre ratificare adunărilor primare din toată Franța. Vergniaud și alții l-au susținut pe larg în ultimele zile ale lui decembrie; montagnarzii au răspuns că ar duce războiul civil în departamente. Pe 14 ianuarie 1793, Convenția a stabilit ordinea întrebărilor, iar din ziua următoare fiecare deputat a urcat la tribună și și-a rostit votul cu voce tare, adesea cu motivarea lui.

Pe 15 ianuarie, la întrebarea dacă Ludovic era vinovat de conspirație împotriva libertății publice și de atentat la siguranța statului, 693 de deputați au răspuns „da” și niciunul „nu”. În aceeași zi, apelul la popor a fost respins cu o majoritate clară. Votul asupra pedepsei a început în seara de 16 ianuarie și a continuat toată noaptea și toată ziua următoare; printre cei care au votat pentru moarte s-a numărat vărul regelui, ducele de Orléans, devenit Philippe Égalité. La încheierea numărătorii, Vergniaud, care prezida ședința, a anunțat rezultatul: 387 dintre cei 721 de deputați care votaseră aleseseră moartea.

Apărătorii lui Ludovic au cerut să se facă apel la națiune împotriva sentinței; cererea a fost respinsă. Un ultim apel nominal, asupra suspendării execuției, s-a încheiat în primele ore ale zilei de 20 ianuarie: amânarea a fost respinsă cu 380 de voturi la 310. A doua zi dimineață, Ludovic a fost ghilotinat în Place de la Révolution; ultimele lui ore sunt povestite în articolul despre execuția lui Ludovic al XVI-lea.

De ce contează

Procesul a hotărât soarta monarhiei și a dezbinat Convenția. Deputații care votaseră pentru apelul la popor, cei mai mulți girondini, au fost acuzați de montagnarzi și de secțiile pariziene că încercaseră să-l salveze pe tiran, iar acuzația i-a urmărit până la excluderea lor din Convenție, în iunie 1793. Cei care votaseră pentru moarte au rămas, pentru regaliști, „regicizii”; după întoarcerea Bourbonilor, cei care se alăturaseră și lui Napoleon în timpul celor O Sută de Zile au fost izgoniți din Franța în 1816. Malesherbes, care îl apărase pe rege, a fost ghilotinat în aprilie 1794.