Marchizul de La Fayette

Eroul celor două lumi

Marie-Joseph Paul Yves Roch Gilbert du Motier s-a născut pe 6 septembrie 1757 la castelul Chavaniac, în munții din Auvergne. Tatăl său, colonel, a căzut în bătălia de la Minden, în 1759, înainte ca băiatul să împlinească doi ani; mama și bunicul i-au murit în 1770, lăsându-l, la doisprezece ani, marchiz și stăpân al uneia dintre marile averi ale Franței. În 1774 s-a căsătorit cu Adrienne de Noailles, în vârstă de paisprezece ani, fiica uneia dintre cele mai puternice familii de la curte.

În 1777, sfidând un ordin regal care îi cerea să rămână acasă, a pornit spre America pe o corabie cumpărată cu banii lui. Congresul l-a făcut general-maior, fără soldă, la nouăsprezece ani. Rănit la picior la Brandywine în septembrie același an, a devenit aproape un fiu pentru George Washington. S-a întors în Franța în 1779 ca să pledeze pentru trimiterea unui corp expediționar, a revenit în America în anul următor, iar în 1781 a ajutat la încercuirea armatei lui Cornwallis la Yorktown, a cărei capitulare, în octombrie, a pus practic capăt războiului. S-a întors acasă celebru în ambele țări.

O declarație a drepturilor

La Fayette a adus acasă ideile americane. În Adunarea Notabililor din 1787 a cerut convocarea unei adunări naționale, iar în 1789 nobilimea din Riom, în Auvergne, l-a ales deputat în Stările Generale. A făcut parte din minoritatea liberală a ordinului său.

Pe 11 iulie 1789 a prezentat Adunării un proiect de declarație a drepturilor omului, redactat cu sfatul prietenului său Thomas Jefferson, ministrul american la Paris. A fost unul dintre mai multe proiecte; Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, adoptată de Adunare pe 26 august, s-a inspirat, printre altele, și din al său.

Comandantul Parisului

Între rege și mulțime, 1789–1791

Pe 15 iulie 1789, a doua zi după căderea Bastiliei, alegătorii Parisului l-au aclamat pe La Fayette comandant al noii miliții cetățenești a orașului, numită curând Garda Națională; în aceeași zi, astronomul Bailly a devenit primar. După propria lui relatare, el a adăugat albul monarhiei la roșul și albastrul Parisului, alcătuind cocarda tricoloră. În martie 1790 i-a trimis lui George Washington cheia principală a Bastiliei, păstrată și astăzi la Mount Vernon.

Când femeile din Paris au mărșăluit la Versailles, pe 5 octombrie 1789, chiar gardiștii lui l-au silit să-i conducă acolo. A ajuns la palat târziu în noapte și l-a asigurat pe rege că ordinea va fi păstrată; în zori, o mulțime a pătruns în palat și a ucis doi soldați din garda de corp a regelui. La Fayette a liniștit mulțimea din curte apărând la un balcon alături de regină și sărutându-i mâna, iar în aceeași după-amiază a escortat familia regală la Paris. Regaliștii nu i-au iertat niciodată că dormise în acea noapte și l-au poreclit „Generalul Morfeu”. Pe 14 iulie 1790, la Sărbătoarea Federației de pe Câmpul lui Marte, a depus jurământul în numele gărzilor naționale din întreaga Franță.

Câmpul lui Marte

Calea de mijloc devenea tot mai îngustă. Când familia regală a fugit din Tuileries, în iunie 1791, La Fayette, ale cărui gărzi ar fi trebuit să păzească palatul, a fost acuzat că i-a lăsat să plece. După întoarcerea lor, Clubul Cordelierilor și alte cluburi au cerut înlăturarea regelui. Pe 17 iulie 1791, o mulțime s-a adunat la altarul patriei de pe Câmpul lui Marte ca să semneze o petiție; după ce doi bărbați găsiți ascunși sub altar au fost linșați, primarul Bailly a proclamat legea marțială, iar Garda Națională, condusă de La Fayette, a tras în mulțime. Estimările numărului de morți variază între vreo doisprezece și poate cincizeci.

Împușcăturile l-au transformat, pentru radicali, în omul care vărsase sângele poporului. A renunțat la comandă în octombrie 1791, iar în noiembrie a pierdut alegerile pentru funcția de primar al Parisului în fața lui Jérôme Pétion.

Închisoare și o viață lungă după Revoluție

Când a început războiul cu Austria, în aprilie 1792, La Fayette comanda una dintre armatele de la granița de est. În iunie i-a denunțat pe iacobini, întâi printr-o scrisoare, apoi personal, la bara Adunării. După căderea monarhiei, pe 10 august, a încercat să-și întoarcă armata împotriva noii puteri de la Paris, a văzut că aceasta nu-l urma și, pe 19 august, a trecut cu câțiva ofițeri în Țările de Jos austriece. Austriecii l-au tratat ca pe un prizonier, nu ca pe un refugiat: a petrecut cinci ani în fortărețe prusace și austriece, ultima fiind Olmütz, în Moravia, unde Adrienne și cele două fiice ale lor i s-au alăturat în 1795. Bunica, mama și sora ei fuseseră ghilotinate la Paris în iulie 1794. A fost eliberat în septembrie 1797, la insistențele lui Bonaparte, în timpul negocierilor de pace cu Austria.

Întors în Franța după 1799, s-a ținut departe de Napoleon și a votat împotriva numirii lui drept consul pe viață. Adrienne a murit în 1807. Sub Bourbonii restaurați a fost deputat liberal; în 1824–1825 a vizitat toate cele douăzeci și patru de state americane ca oaspete al națiunii; iar în Revoluția din Iulie, în 1830, a preluat din nou comanda Gărzii Naționale și l-a îmbrățișat pe Ludovic-Filip la balconul Primăriei Parisului, învăluiți într-un drapel tricolor. A murit la Paris pe 20 mai 1834 și a fost înmormântat în cimitirul Picpus, lângă Adrienne, sub pământ adus din America.