Regele orfan
Ludovic s-a născut la Versailles pe 15 februarie 1710, strănepot al lui Ludovic al XIV-lea, și a primit titlul de duce de Anjou. Nimeni nu se aștepta să domnească. Apoi, în 1712, o epidemie de rujeolă a lovit familia regală: mama sa, Maria Adelaida de Savoia, a murit pe 12 februarie, tatăl său, Delfinul, pe 18 februarie, iar fratele său mai mare pe 8 martie. Copilul de doi ani a supraviețuit, îngrijit de guvernanta sa, ducesa de Ventadour, și a devenit moștenitorul tronului.
Când Ludovic al XIV-lea a murit, pe 1 septembrie 1715, după o domnie de șaptezeci și doi de ani, noul rege avea cinci ani. Puterea a trecut la un regent, nepotul de frate al bătrânului rege, Filip, duce de Orléans. Regența a mutat curtea de la Versailles înapoi la Paris și a încercat un leac îndrăzneț pentru datoriile de război ale coroanei, banca cu bani de hârtie a lui John Law, care s-a prăbușit în 1720. Ludovic a fost încoronat la Reims în 1722 și declarat major în februarie 1723. În 1725 s-a căsătorit cu Maria Leszczyńska, fiica regelui detronat al Poloniei, Stanisław Leszczyński, pentru că regatul avea nevoie de un moștenitor mai repede decât i l-ar fi putut da tânăra sa logodnică spaniolă.
Preaiubitul
Din 1726, Franța a fost condusă de fostul preceptor al regelui, cardinalul André-Hercule de Fleury, prudent și econom. Cei șaptesprezece ani de guvernare ai săi au fost în mare parte pașnici și au adus finanțe sănătoase și un câștig durabil: după scurtul Război de Succesiune la Tronul Poloniei, Lorena i-a revenit pe viață tatălui reginei și a trecut la Franța la moartea acestuia, în 1766. Când Fleury a murit, în ianuarie 1743, la optzeci și nouă de ani, Ludovic a anunțat că va guverna fără prim-ministru, ca Ludovic al XIV-lea.
Franța era deja din nou în război. În Războiul de Succesiune la Tronul Austriei (1740–1748), regele a plecat el însuși în campanie. În august 1744 s-a îmbolnăvit grav la Metz; vindecarea lui a fost sărbătorită în toată țara și i-a adus supranumele de le Bien-Aimé, Preaiubitul. În mai 1745 a privit cum mareșalul Maurice de Saxe îi învingea pe britanici și pe aliații lor la Fontenoy. Dar la pacea de la Aix-la-Chapelle, în 1748, a înapoiat toate cuceririle din Țările de Jos austriece, iar mulți francezi au văzut în această pace niște victorii irosite.
În anul bătăliei de la Fontenoy, Jeanne-Antoinette Poisson, curând marchiză de Pompadour, a devenit metresa oficială a regelui. Inteligentă, cultivată și de origine burgheză, și-a păstrat locul și influența aproape douăzeci de ani, până la moartea ei, în 1764, sprijinind artiști și scriitori și ajutând miniștri să urce sau să cadă. Urmașa ei din 1769, Madame du Barry, o femeie de origine modestă, a fost un dar pentru autorii de pamflete, iar viața privată a regelui a devenit subiect de bârfă și scandal.
Un imperiu pierdut
Războiul de Șapte Ani, 1756–1763
În 1756, Ludovic a răsturnat două secole de politică franceză și s-a aliat cu Austria, vechiul dușman habsburgic, împotriva Prusiei și a Marii Britanii. Războiul de Șapte Ani care a urmat a fost un dezastru. În Europa, Frederic cel Mare a zdrobit o armată franceză și imperială la Rossbach, în noiembrie 1757. Peste mări, flota britanică a tăiat legăturile Franței cu coloniile ei: Québecul a căzut în 1759, Montrealul în 1760, Pondicherry în 1761.
Prin Tratatul de la Paris din 10 februarie 1763, Franța a cedat Marii Britanii Canada și teritoriile de la est de Mississippi, după ce cedase deja Louisiana Spaniei; în India a păstrat doar câteva puncte comerciale nefortificate. Și-a salvat bogatele insule producătoare de zahăr, Guadelupa și Martinica, și drepturile de pescuit de lângă Terra Nova. Războiul a lăsat în urmă un munte de datorii și o dorință de revanșă, pe care Choiseul, principalul ministru al anilor 1760, a pregătit-o reconstruind flota; tot el a obținut Corsica de la Genova, în 1768. Alianța cu Austria a rezistat: în 1770 a fost pecetluită prin căsătoria nepotului și moștenitorului regelui, viitorul Ludovic al XVI-lea, cu arhiducesa Maria Antoaneta.
Regele împotriva parlamentelor
Parlamentele erau înaltele curți de justiție ale Franței, în frunte cu Parlamentul din Paris. O lege regală intra în vigoare doar după ce o înregistrau, iar înainte o puteau contesta. Sub Ludovic al XV-lea au folosit tot mai des acest drept: în disputa religioasă cu janseniștii, în anii 1750, împotriva noilor impozite pentru războaie și împotriva iezuiților, pe care i-au alungat din Franța în anii 1760. Au început să vorbească de parcă ar fi reprezentat națiunea.
În plină dispută, pe 5 ianuarie 1757, un servitor pe nume Robert-François Damiens l-a înjunghiat pe rege cu un briceag, la Versailles. Rana a fost ușoară. Damiens, care a spus că voise să-l readucă pe rege la datorie, nu să-l ucidă, a fost torturat și sfârtecat de cai în public, la Paris, pe 28 martie 1757 — ultimul om din Franța executat astfel.
În martie 1766, Ludovic a venit în persoană la Parlamentul din Paris și și-a expus limpede ideea despre monarhie.
„Numai în persoana mea rezidă puterea suverană… Numai mie îmi aparține puterea legiuitoare, fără dependență și fără împărțire.”
În ianuarie 1771, cancelarul său, René-Nicolas de Maupeou, a mers mai departe. Magistrații Parlamentului din Paris care refuzau să-și reia activitatea au fost exilați în provincie, funcțiile le-au fost confiscate, iar în locul lor au fost înființate curți noi, cu judecători salariați. Criticii au numit această măsură despotism; susținătorii ei au văzut în ea, în sfârșit, o șansă de a reforma justiția și impozitele pe care curțile le blocaseră.
Ce a moștenit nepotul său
La sfârșitul lui aprilie 1774, regele s-a îmbolnăvit la Trianon și a fost dus înapoi la Versailles. Era variolă. Când moartea s-a apropiat, a îndepărtat-o de la curte pe Madame du Barry, ca să se poată spovedi și primi ultimele sacramente, și a murit pe 10 mai 1774, la șaizeci și patru de ani, după o domnie de cincizeci și opt de ani. Trupul lui, încă molipsitor, a fost dus noaptea la Saint-Denis, aproape fără ceremonie.
Singurul său fiu ajuns la maturitate, Delfinul Ludovic, murise în 1765, așa că coroana a trecut la nepotul său de nouăsprezece ani, Ludovic al XVI-lea. Odată cu ea a moștenit tot ce adunase lunga domnie: datoriile a trei războaie, umilința din 1763, o curte a cărei viață privată devenise scandal public și lupta neterminată cu parlamentele. În câteva luni, noul rege l-a demis pe Maupeou și a readus vechile curți — iar tocmai aceste curți aveau să blocheze reformele din anii 1780 și să declare, în 1787, că numai Stările Generale puteau aproba noi impozite.
