Legea din 22 Prairial

Un tribunal pentru dușmanii poporului

De ce voia Comitetul o lege nouă

Din martie 1793, Tribunalul Revoluționar judeca la Paris crimele politice, cu jurați, martori și apărători, iar un singur proces putea dura zile întregi. În primăvara lui 1794, Comitetul Salvării Publice îl voia mai rapid. Îi trimisese la ghilotină pe hébertiști în martie, iar pe Danton și pe Camille Desmoulins în aprilie, după un proces în care acuzații au fost reduși la tăcere printr-un decret al Convenției. În aprilie, un alt decret a hotărât ca cei acuzați de conspirație oriunde în Franța să fie aduși la Paris pentru judecată, iar închisorile capitalei s-au umplut.

Două atentate de la sfârșitul lui mai au sporit sentimentul primejdiei. În noaptea de 22 mai, un bărbat pe nume Admirat a tras asupra lui Collot d’Herbois, membru al Comitetului; a doua zi, o tânără, Cécile Renault, a fost arestată la casa în care locuia Robespierre, având asupra ei două cuțite mici. Pe 8 iunie, Robespierre, pe atunci președinte al Convenției, a condus Sărbătoarea Ființei Supreme. Două zile mai târziu, pe 22 Prairial anul II, prietenul său Georges Couthon, membru al Comitetului, care își pierduse folosința picioarelor, a prezentat Convenției noua lege.

Ce spunea legea

Legea a reconstruit Tribunalul în jurul unui singur scop: pedepsirea „dușmanilor poporului”, adică a celor care căutau să nimicească libertatea publică „prin forță sau prin viclenie”. Un articol lung enumera cine intra în această categorie: nu doar regaliștii, trădătorii și cei care înfometau Parisul, ci oricine răspândea știri false, înșela opinia sau „strica moravurile”. Pentru toți exista o singură pedeapsă, moartea. Proba putea fi „materială sau morală”, orice ar fi obținut asentimentul unei minți drepte și rezonabile, iar jurații urmau să se călăuzească după conștiința lor, „luminată de iubirea de patrie”.

Garanțiile acuzaților au dispărut una după alta. Interogatoriul secret dinaintea procesului a fost desființat ca de prisos; martorii nu mai trebuiau ascultați dacă instanța avea alte probe; iar apărătorii au dispărut cu totul, căci legea le dădea „patrioților calomniați” drept apărători jurați patrioți și nu acorda niciunul conspiratorilor. În sfârșit, orice cetățean era obligat să-i denunțe pe conspiratorii pe care îi cunoștea.

Votată într-o zi

Deputații s-au alarmat. Ruamps, un deputat al Muntelui, a cerut amânarea dezbaterii și a declarat că își va zbura creierii dacă legea va fi votată pe loc. Robespierre s-a opus oricărei amânări și a cerut Convenției să dezbată legea articol cu articol chiar atunci, iar aceasta a fost votată în aceeași ședință.

Cel mai mult îi neliniștea pe deputați ceea ce legea nu spunea. Ea numea singurele autorități care puteau trimite pe cineva în fața Tribunalului, printre ele cele două mari comitete, și înlătura orice lege anterioară care nu se potrivea cu ea, inclusiv, se părea, regula potrivit căreia niciun deputat nu putea fi judecat fără un vot al Convenției. Pe 11 iunie, Bourdon de l’Oise a obținut ca Convenția să declare că acest drept îi rămânea ei; pe 12 iunie, Couthon și Robespierre au protestat că astfel comitetele erau calomniate, iar declarația a fost retrasă. De atunci, mulți deputați au crezut că îi puteau trimite comitetele la eșafod după bunul plac, iar această teamă a contribuit la căderea lui Robespierre, șapte săptămâni mai târziu.

Marea Teroare

Șapte săptămâni la Paris

Tribunalul îi judeca acum pe acuzați pe loturi, câte câteva zeci deodată, fiecare având la dispoziție câteva minute. Informatorii din închisori semnalau „conspirații” printre deținuți, iar cei numiți de ei ajungeau în grupuri în fața Tribunalului. Pe 17 iunie, cincizeci și patru de oameni acuzați că ar fi pus la cale atentatele împotriva lui Collot d’Herbois și a lui Robespierre, printre ei Admirat și Cécile Renault, au fost duși la eșafod îmbrăcați în cămășile roșii ale paricizilor. Printre victimele acelor săptămâni s-au numărat șaisprezece călugărițe carmelite din Compiègne, pe 17 iulie, și poetul André Chénier, pe 25 iulie, cu două zile înainte de căderea lui Robespierre.

Ghilotina părăsise Place de la Révolution, din inima orașului; de la jumătatea lui iunie a fost instalată în Place du Trône-Renversé, la marginea de est a orașului, iar trupurile a peste 1.300 de oameni au fost îngropate în gropi comune în grădina unei foste mănăstiri de la Picpus.

Și totuși războiul se întorcea în favoarea Franței: pe 26 iunie, victoria de la Fleurus a deschis Belgia armatelor ei. Robespierre însuși a încetat să mai vină la Comitet după o ceartă de la sfârșitul lui iunie, dar mașinăria a mers mai departe și fără el.

După Thermidor

Pe 9 Thermidor, 27 iulie 1794, Convenția s-a întors împotriva lui Robespierre, a lui Couthon și a lui Saint-Just, iar căderea lui Robespierre i-a dus pe autorii legii la ghilotină în seara următoare, împreună cu Dumas, președintele Tribunalului. Pe 1 august, Convenția a abrogat Legea din 22 Prairial și, în aceeași zi, a ordonat arestarea lui Fouquier-Tinville, acuzatorul public, care a urcat la rândul lui pe eșafod în mai 1795. Curând, suspecții au fost eliberați cu miile.

Legea a rămas emblema justiției revoluționare în forma ei cea mai rea, iar istoricii încă se întreabă de ce a fost votată când războiul era deja pe cale să fie câștigat — una dintre întrebările aflate în miezul disputei despre Teroare. Unii văd în ea răspunsul unor oameni speriați la atentatele împotriva lor, alții logica Terorii dusă până la capăt, iar alții o armă pe care Robespierre o pregătea împotriva deputaților în care nu avea încredere — așa cum au văzut-o, la vremea aceea, mulți dintre acești deputați.