După-amiaza în care Parisul a luat armele — și Revoluția a devenit reală
Pe 14 iulie 1789, o mulțime de parizieni, în căutare de praf de pușcă și temându-se de o represiune regală, a asediat fortăreața-închisoare medievală de la marginea de est a orașului. După patru ore, fortăreața a căzut. Înăuntru erau doar șapte deținuți, dar mesajul era limpede: regele nu-și mai controla capitala.
Circa 98 de atacatori au murit și 73 au fost răniți. Garnizoana a pierdut un om în luptă; după capitulare, mulțimea l-a ucis pe guvernator și în jur de cinci dintre oamenii lui.
Bastilia Saint-Antoine era o fortăreață din secolul al XIV-lea, cu opt turnuri rotunde înalte de vreo 24 de metri, ridicată ca să apere poarta de est a Parisului. În anii 1780 era o închisoare de stat pentru oameni reținuți printr-o lettre de cachet regală — arestare fără judecată. Deținuții ei celebri (Voltaire, Omul cu Masca de Fier și marchizul de Sade, mutat în altă parte cu doar zece zile înainte de atac) i-au făcut o faimă mult mai sumbră decât o meritau, pe atunci, celulele ei. Coroana se gândea deja s-o demoleze.
Pe 14 iulie, Bastilia avea doar șapte deținuți. Dar avea 250 de butoaie de praf de pușcă, aduse acolo de curând pentru siguranță, iar tunurile ei dominau Faubourg Saint-Antoine, cel mai aglomerat cartier muncitoresc al orașului.
Vara lui 1789 era încordată. Seceta și o grindină cumplită distruseseră recolta din 1788, iar pâinea costa la Paris aproape de două ori mai mult decât cu doi ani înainte. Stările Generale se transformaseră într-o Adunare Națională care pretindea că vorbește în numele națiunii. Iar regele înconjurase Parisul și Versailles-ul cu trupe — aproximativ 20.000 de oameni, mulți din regimente elvețiene și germane —, lucru în care parizienii vedeau pregătirea unei lovituri de forță.
Pe 11 iulie, Ludovic al XVI-lea l-a demis pe Jacques Necker, popularul ministru de finanțe. Vestea a ajuns la Paris duminică, pe 12 iulie. La Palais-Royal, tânărul avocat Camille Desmoulins s-a urcat pe o masă și a avertizat că se pregătește un masacru al patrioților. Mulțimile au incendiat posturile vamale de la porțile orașului și au jefuit prăvăliile armurierilor, iar luni, pe 13 iulie, electorii orașului au format o miliție cetățenească. Îi lipsea praful de pușcă.
La 14½ sous bucata, doar pâinea putea înghiți jumătate sau mai mult din câștigul zilnic al unui muncitor.
Dimineața zilei de 14 iulie a început la Hôtel des Invalides, de unde mulțimea a luat, aproape fără împotrivire, circa 30.000 de muschete și câteva tunuri — dar nu și praf de pușcă. Praful era la Bastilia, iar de la mijlocul dimineții o mulțime s-a strâns în fața ei, cerând praful de pușcă și retragerea tunurilor.
Guvernatorul, marchizul de Launay, avea 82 de invalizi — veterani care nu mai erau apți pentru luptă în câmp — și 32 de grenadieri elvețieni. A primit delegații de la Hôtel de Ville și și-a retras tunurile din ambrazuri. Pe la 13:30, câțiva oameni s-au cățărat pe acoperișul unei prăvălii de lângă poartă, au sărit în curtea de dincolo și au tăiat lanțurile podului mobil. Sute de oameni au năvălit înăuntru, iar garnizoana a deschis focul.
Momentul decisiv a venit după ora 15, când detașamente din Gărzile franceze — un regiment regal cantonat la Paris, acum răzvrătit — au sosit, conduse de Pierre-Augustin Hulin și Jacob Élie, cu tunuri pe care le-au îndreptat spre poarta interioară. Pe la ora 17, de Launay a strecurat un bilet printr-o deschizătură a porții: va arunca în aer praful de pușcă dacă garnizoana nu e lăsată să plece. Élie a strigat că acceptă, pe cuvânt de ofițer, iar pe la 17:30 podul mobil interior a coborât.
Promisiunea nu a fost respectată. Hulin și Élie au încercat să-l ducă pe de Launay sub escortă la Hôtel de Ville, dar în fața clădirii mulțimea l-a înjunghiat și i-a tăiat capul, pe care l-a purtat apoi în vârful unei sulițe. Au fost uciși și trei dintre ofițerii săi și doi dintre invalizi. În aceeași seară, Jacques de Flesselles, prévôt al negustorilor, aflat în fruntea administrației orașului, a fost împușcat, acuzat că înșelase mulțimea în privința armelor.
În câteva zile, Ludovic a cedat. Pe 15 iulie a anunțat Adunării că trupele vor fi retrase; pe 16 l-a rechemat pe Necker; pe 17 a venit la Paris și a primit de la noul primar, Jean-Sylvain Bailly, cocarda roșu-albastră a orașului. Demolarea Bastiliei a început aproape imediat: antreprenorul Pierre-François Palloy a dărâmat-o piatră cu piatră și a vândut bucățile ca suveniruri.
„E o revoltă?” — „Nu, Sire, e o revoluție.”
Militar, căderea Bastiliei a fost o acțiune minoră. Politic, a fost decisivă. A arătat că regele nu se mai putea bizui pe armată la Paris, a dat Adunării Naționale sprijinul unui oraș înarmat și a oferit Revoluției primii ei martiri, primul ei simbol și prima ei aniversare, marcată în 1790 prin Sărbătoarea Federației. Din 1880, 14 Iulie este sărbătoarea națională a Franței.
