Părintele ceresc
Vremea, domnia și rânduiala lumii
Zeus e cel mai vechi zeu pe care l-au avut grecii. Numele lui e același cuvânt cu latinescul Jupiter și cu vedicul Dyaus: cerul luminos și tatăl care locuiește în el. Cu mult înainte să aibă o poveste, el era vremea. Grecii nu spuneau „plouă”; spuneau „Zeus plouă”. Tunetul era glasul lui, fulgerul arma lui, iar vulturul, pasărea care zboară cel mai sus, solul lui.
Din cer vede totul, și de aceea a ajuns să ocrotească lucrurile care au nevoie de un martor: jurământul făcut în numele lui (Zeus Horkios), străinul de la ușă (Zeus Xenios), cel care caută ocrotire la altar (Zeus Hikesios), casa și curtea ei (Zeus Herkeios). Regii își aveau sceptrele de la el. Formula fixă a lui Homer pentru el este „părintele zeilor și al oamenilor”, iar fiicele lui cu Themis sunt Anotimpurile și Moirele: buna rânduială și partea dată fiecăruia dintre noi.
A grăit, și fiul lui Cronos a încuviințat din sprâncenele-i întunecate; pletele ambroziene s-au revărsat de pe capul nemuritor al regelui, și a cutremurat marele Olimp.
Ascensiunea lui
Cronos, titanii și fulgerul
Teogonia lui Hesiod spune succesiunea ca pe o istorie de familie. Uranus, cerul, a fost mutilat de fiul său Cronos; Cronos, prevenit că propriul fiu îi va face la fel, își înghițea copiii pe măsură ce se nășteau. Rhea l-a salvat pe ultimul, Zeus, în Creta, și i-a dat soțului o piatră în locul lui. Crescut, Zeus l-a silit pe Cronos să-i scoată la lumină pe frații și surorile lui și i-a condus într-un război de zece ani împotriva titanilor.
L-a câștigat eliberând prizonierii generației mai vechi. Ciclopii, scoși din Tartar, i-au dat tunetul, fulgerul și trăsnetul; cei trei uriași cu o sută de brațe au luptat alături de el. Când titanii au fost înlănțuiți sub pământ, Gaia a trimis un ultim monstru, Tifon, cu o sută de capete de șarpe; Zeus l-a ars cu trăsnetul și l-a îngropat. Apoi zeii i-au cerut lui Zeus să le fie rege, iar el a împărțit cinstirile.
Ceea ce face ca povestea să se sfârșească cu el este Metis. Aflând că prima lui soție, cea înțeleaptă, va naște un fiu mai mare decât tatăl, a înghițit-o, iar AtenaZeu: Atena. Născută în armură din capul lui Zeus, zeița înțelepciunii care a dat Atenei numele ei s-a născut, în schimb, din capul lui. Ciclul fiilor care își răstoarnă tații se oprește aici: Zeus păstrează istețimea în el însuși, și nimeni nu mai vine după el.
Iubirile și copiii lui
Despre ce sunt cu adevărat poveștile
Niciun zeu nu are mai multe iubite sau mai mulți copii, iar lista nu e o foaie de scandal: e harta Greciei. Cele șapte soții din Hesiod sunt rânduiala lumii însăși. Metis e înțelepciunea; Themis naște Anotimpurile și Moirele; Eurynome, Grațiile; Mnemosyne, memoria, cele nouă Muze; Leto, gemenii arcași Apollo și Artemis; Demetra, fata Persefona; iar Hera, cea din urmă și statornică, casa Olimpului.
Femeile muritoare întemeiază cetățile și eroii. Europa, dusă peste mare pe spinarea unui taur, e mama lui Minos și a casei regale a Cretei. Danae, la care Zeus a ajuns ca ploaie de aur, e mama lui Perseu și a regilor din Argos și Micene. Oul Ledei îi dă Spartei pe Elena și pe Dioscuri. Alcmena, vizitată de Zeus în chipul propriului soț, îl naște pe HeracleErou: Heracle. Cel mai puternic dintre eroi, care a devenit zeu. Orice cetate care a contat își putea trage obârșia primului rege din cer.
Drama vine de la Hera. Gelozia ei o gonește pe Io prin lume ca juncă, o alungă pe Leto din insulă în insulă până când Delos o primește, o arde pe Semele când aceasta cere să-și vadă iubitul în toată slava lui și îl urmărește pe Heracle prin toate cele douăsprezece munci. Zeus e stăpân peste toate, în afară de propria casă, și grecilor le plăcea așa.
Cultul lui
Olimpia, Dodona și jurământul
Zeus era cinstit pretutindeni, de obicei pe înălțimi și sub cerul liber, dar două sanctuare au fost ale lui mai presus de toate. La Olimpia, în vestul Peloponezului, jocurile ținute din patru în patru ani în cinstea lui erau calendarul lumii grecești; tradiția le datează pe primele în 776 î.Hr. Marele lui altar de acolo era o movilă din cenușa a secole de jertfe. Templul ridicat alături în secolul al V-lea î.Hr. adăpostea statuia lui Zeus șezând, făcută de Fidias din aur și fildeș, înaltă de ≈ 12 metri, socotită printre cele Șapte Minuni.
La Dodona, în munții Epirului, se afla cel mai vechi oracol al Greciei. Zeus răspundea acolo prin foșnetul unui stejar sacru, tălmăcit de preoți care dormeau pe pământ și nu-și spălau niciodată picioarele, ca să rămână în legătură cu pământul.
Zeus, stăpâne, al Dodonei, pelasgic, tu care locuiești departe și domnești peste Dodona cea friguroasă, iar în jurul tău trăiesc Sellii, tălmacii tăi, cu picioarele nespălate, care dorm pe pământ…
Mai presus de toate, era zeul jurământului. La Olimpia, în fața statuii lui Zeus Horkios, atleții și tații lor jurau peste bucățile unui mistreț tăiat că nu vor încălca nicio regulă a jocurilor. Un jurământ pe Zeus îl punea pe cel care jura sub ochiul care vede totul, iar unul călcat, sub mâna care ține fulgerul.
