Meduza

Gorgona muritoare

Hesiod așază Gorgonele la capătul lumii, „dincolo de slăvitul Ocean, în ținutul de margine, spre Noapte”, unde cântă Hesperidele. Sunt trei surori, fiicele lui Phorcys și ale lui Ceto, vechii zei ai mării: Stheno, Euryale și Meduza. Două dintre ele sunt nemuritoare și nu îmbătrânesc niciodată; doar Meduza e muritoare, și de aceea are o poveste. Numele ei înseamnă „păzitoare” sau „stăpână”, iar în cele mai vechi povestiri nu e deloc o femeie, ci un monstru — un chip rotund, cu ochi holbați, cu colți, cu limba scoasă și cu șerpi în loc de păr, chipul pe care pictorii și sculptorii arhaici îl puneau pe tot ce trebuia apărat.

Arma ei e privirea. Cine se uită în ochii Gorgonei se preface în piatră, și de aceea Perseu nu poate pur și simplu să se lupte cu ea, iar povestea e o ghicitoare despre văz: trebuie să ajungă la o făptură la care nu are voie să se uite. Chiar și mort, capul își păstrează puterea, iar eroul îl folosește ca armă pe drumul de întoarcere.

Perseu

Căutarea e povestită cel mai pe larg de Apollodor. Polydectes, regele din Serifos, o voia pe Danae, mama lui Perseu, și voia ca fiul ei să dispară, așa că i-a cerut singurul dar pe care nu-l putea aduce nimeni: capul Gorgonei. Hermes și Atena l-au luat pe băiat în grijă. De la Graie, surorile cărunte care aveau un singur ochi și un singur dinte, a aflat drumul spre nimfe; de la nimfe a primit sandale înaripate, kibisisul — o traistă în care să ducă capul — și coiful lui Hades, care îl face nevăzut pe cel ce-l poartă; de la Hermes, o seceră curbată de adamant. A dat peste Gorgone dormind. Privind doar reflexia Meduzei în bronzul lustruit al scutului, cu Atena călăuzindu-i mâna, i-a tăiat capul și l-a aruncat în traistă. Surorile ei s-au trezit și l-au urmărit, dar coiful l-a ascuns.

Din gâtul retezat au țâșnit Pegas și Chrysaor, copiii lui Poseidon pe care îi purta. Perseu s-a întors acasă pe la Etiopia, unde a salvat-o pe Andromeda, iar în Serifos le-a arătat capul lui Polydectes și curții lui și i-a lăsat împietriți. Apoi i-a dat capul Atenei, care l-a pus în mijlocul egidei. Homer îl știe deja acolo: în Iliada, egida zeiței poartă „capul Gorgonei, monstrul cumplit, înfricoșător și groaznic, semn al lui Zeus”.

Meduza lui Ovidiu

Meduza pe care o știe cea mai multă lume nu e monstrul lui Hesiod, ci femeia lui Ovidiu. În Metamorfoze, scrise pe la anul 8, Perseu e întrebat la un ospăț de nuntă de ce numai Gorgona avea șerpi în loc de păr, și răspunde că fusese cândva frumoasă, că părul era cea mai mare fală a ei și că mulți pețitori o doriseră. Neptun a luat-o cu forța în templul Minervei. Zeița s-a întors și și-a ascuns fața după egidă; apoi, ca fapta să nu rămână nepedepsită, i-a prefăcut Meduzei părul în șerpi. Perseu al lui Ovidiu adaugă că zeița poartă și acum acei șerpi pe pieptar. E adaosul unui poet roman la o poveste grecească — Apollodor știe doar un zvon că Atena voise moartea Gorgonei fiindcă aceasta se măsurase cu zeița în frumusețe —, dar el a prefăcut monstrul în victimă, iar veacurile de după nu i-au mai dat drumul.

Chipul care păzește

Cu mult înainte să-i spună cineva povestea, chipul Gorgonei era un talisman împotriva răului. Gorgoneionul — capul singur, care privește drept spre privitor, ceea ce aproape nicio altă figură din arta greacă nu face — era pictat pe scuturi, cupe și cuptoare, bătut pe monede, cioplit deasupra ușilor și așezat în frontoanele templelor: marea Gorgonă alergând din templul Artemisei din Corfu, de pe la 580 î.Hr., e cel mai vechi fronton de piatră din Grecia. Agamemnon poartă chipul pe scut în Iliada, iar Atena pe egidă. Strâmbătura era menită să sperie orice se uita la ea.

În secolul al V-lea, sculptorii au îmblânzit-o. Meduza Rondanini, copie romană a unui original grecesc din acea vreme, e un chip calm, frumos și îndurerat, cu aripioare în păr — o Gorgonă de care ți-ar putea fi milă, cu mult înaintea lui Ovidiu. Perseu de bronz al lui Cellini, din Florența (1554), îi ține capul ridicat, de șerpi; Caravaggio l-a pictat urlând pe un scut rotund (1597). A fost emblema unei case de modă și o figură a mâniei recâștigate; chipul privește și azi drept înainte, ca pe frontonul din Corfu.