Heracle

Născut ca să fie urât

Alcmena era nepoata lui Perseu, măritată cu Amfitrion, un exilat care trăia la Teba. Cât soțul ei era plecat la război, Zeus a venit la ea sub chipul lui Amfitrion și a făcut acea noapte de trei ori mai lungă. Amfitrion s-a întors a doua zi, iar Alcmena a născut gemeni: pe Heracle, fiul lui Zeus, și pe Ificle, cu o noapte mai tânăr, fiul muritorului. Homer povestește deja cum Hera, auzindu-l pe Zeus lăudându-se că un urmaș al lui Perseu născut în acea zi va domni peste vecinii săi, a ținut în loc nașterea Alcmenei, astfel încât Euristeu din Micene a venit primul pe lume — iar Heracle s-a născut ca să-l slujească.

Ura Herei l-a urmărit pe copil până în leagăn. Când avea opt luni, ea a trimis doi șerpi să-i ucidă pe gemeni; Ificle a țipat, iar Heracle a sugrumat câte unul în fiecare mână. A crescut învățat de cei mai buni: Amfitrion la mânatul carului, Eurit la arc și Linos la liră — pe care l-a ucis cu o lovitură a instrumentului, când dascălul l-a lovit. La optsprezece ani a ucis leul din Citeron, iar Creon din Teba i-a dat-o pe fiica sa Megara pentru că scăpase cetatea de tribut.

Nebunia și muncile

Zece porunci care au devenit douăsprezece

Hera l-a lovit cu nebunie, iar în nebunia lui și-a aruncat în foc copiii avuți cu Megara. Când și-a venit în fire, a plecat în exil și a întrebat oracolul de la Delfi ce să facă. Pitia a fost prima care l-a numit Heracle — până atunci fusese Alcide, după bunicul său Alceu — și i-a spus să se așeze la Tirint și să-l slujească pe Euristeu doisprezece ani, împlinind cele zece munci pe care i le va porunci regele. Când vor fi împlinite, a spus ea, va deveni nemuritor.

Euristeu l-a trimis mai întâi împotriva fiarelor de lângă casă — leul, hidra, cerboaica, mistrețul —, apoi prin colțurile Greciei, apoi dincolo de ea: în Tracia, la amazoane, în apusul îndepărtat, în grădina Hesperidelor și, în cele din urmă, jos, în lumea de dincolo. Când cele zece au fost gata, Euristeu a refuzat să socotească două dintre ele: hidra, pentru că îl ajutase Iolau, și grajdurile, pentru că Heracle ceruse plată. Așa că i-au mai fost poruncite două, iar zece au devenit douăsprezece.

Aceasta este ordinea la Apollodor, cea mai completă relatare antică. Euripide, în tragedia sa Heracle, a întors-o pe dos: acolo eroul se întoarce din lumea de dincolo ca să-și scape familia de un uzurpator, și abia atunci Hera trimite Nebunia asupra lui ca să-i ucidă. Suferința vine după glorie, nu înaintea ei.

Omfala, Deianira și sângele lui Nessus

Scăpat de Euristeu, Heracle a dat-o pe Megara lui Iolau și a plecat să-și caute o nouă soție. Eurit din Oihalia și-o făgăduise pe fiica sa Iole celui care i-ar întrece la tras cu arcul pe el și pe fiii săi; Heracle a câștigat și a fost refuzat, pentru că unui om care își ucisese copiii nu i se puteau încredința alții. Nu mult după aceea, într-un al doilea acces de nebunie, l-a aruncat pe Ifitos, fiul lui Eurit, de pe zidurile Tirintului. Ca să fie purificat, a trebuit să se vândă ca sclav: Omfala, regina Lidiei, l-a cumpărat pe trei ani, iar poeților de mai târziu le-a plăcut imaginea eroului torcând lână la picioarele ei, în timp ce ea îi purta pielea de leu.

La Calidon s-a luptat cu zeul-râu Aheloos pentru Deianira, fiica regelui Oineu, și a câștigat-o. Călătorind cu ea, a ajuns la râul Evenos, unde centaurul Nessus trecea oamenii pe malul celălalt. Nessus a luat-o pe Deianira în spate și a încercat să o siluiască; Heracle l-a săgetat cu una dintre săgețile înmuiate în veninul hidrei. Centaurul, murind, i-a spus să-i strângă sângele: îl va împiedica pe soțul ei să iubească vreodată altă femeie. Ea l-a păstrat.

Ani mai târziu, Heracle a prădat Oihalia, l-a ucis pe Eurit și a trimis-o acasă pe Iole drept captivă. Deianira, temându-se că îl pierde, a uns o mantie cu sângele centaurului și a trimis-o prin crainicul Lichas, ca s-o poarte la jertfa de mulțumire. În dogoarea altarului, otrava s-a trezit și i-a ros carnea. L-a azvârlit pe Lichas în mare și a smuls mantia, care i-a smuls pielea odată cu ea. Când Deianira a înțeles ce făcuse, s-a spânzurat.

Rugul de pe Oeta

Heracle i-a cerut fiului său Hyllos să îl ducă în vârful muntelui Oeta, deasupra Trahisului, și să ridice un rug. S-a urcat pe el și a cerut să fie aprins. Nimeni nu voia; în cele din urmă a făcut-o Poias, un păstor aflat în trecere, iar Heracle i-a dat arcul și săgețile otrăvite de care avea să fie nevoie într-o zi la Troia. În timp ce rugul ardea, un nor a coborât cu tunete și l-a ridicat la cer.

În Olimp a fost făcut nemuritor și — ultima întorsătură a poveștii — s-a împăcat cu Hera, care i-a dat-o de soție pe fiica ei Hebe, zeița tinereții. Hesiod cunoaște deja sfârșitul:

Sofocle, în Trahinienele, se oprește mai devreme, la ridicarea rugului, și lasă zeul nevăzut. În Odiseea, Homer le împacă pe amândouă: Ulise întâlnește umbra lui Heracle în lumea de dincolo, în timp ce eroul însuși, spune poetul, benchetuiește cu nemuritorii.

Erou și zeu

Niciun alt erou grec nu a fost cinstit atât de larg, nici în două chipuri deodată. Herodot, care credea că grecii l-au împrumutat pe Heracle din Egipt, le lăuda pe cetățile care țineau două sanctuare — aducând jertfe unui Heracle ca zeu olimpian nemuritor, iar celuilalt ca erou, un mort cinstit la mormântul său. Pindar l-a numit, simplu, „erou-zeu”. Avea temple pe Thasos și la Maraton, iar fiecare gimnaziu și școală de luptă îi păstra chipul, pentru că puterea era darul lui. Cele douăsprezece munci, în ordinea lor fixă, au fost înfățișate laolaltă pentru prima oară pe metopele templului lui Zeus de la Olimpia, în secolul al V-lea î.Hr.

Roma l-a preluat ca Hercule, cu un altar străvechi în piața de vite, unde se spunea că se odihnise cu turma lui Gerion, iar generalii romani l-au revendicat ca strămoș. Stoicii l-au făcut model de tărie; creștinii au citit alegerea drumului greu în locul celui ușor ca o parabolă. Este cel mai pictat, sculptat și povestit dintre toți eroii greci și cel a cărui poveste se sfârșește cel mai limpede nu într-un mormânt, ci în Olimp.