Soarele
Trei chipuri, două bărci, o singură călătorie
Ra este soarele, pe care egiptenii l-au observat atât de atent încât i-au dat trei nume. Dimineața este Khepri, scarabeul care rostogolește discul în sus, pe cer, așa cum gândacul își rostogolește bila; la amiază este Ra, discul înconjurat de cobră; seara este Atum, bătrânul care se scufundă în apus.
Călătorește în două bărci. Barca zilei, Mandjet, îl poartă peste cer; la asfințit trece în barca nopții, Mesektet, și intră în Duat, lumea de sub pământ. În mormintele regale din Valea Regilor, această călătorie este pictată oră cu oră: în ora a șasea, sufletul lui se odihnește în trupul neînsuflețit al lui Osiris, iar cei doi sunt un singur zeu; în a șaptea, șarpele Apophis așteaptă să oprească barca și este legat și străpuns cu cuțite; în zori, scarabeul ridică discul printre munții de la răsărit. Întoarcerea zilnică a soarelui era pentru Egipt imaginea veșniciei: nu nemișcarea, ci un ciclu care nu dă greș.
Pentru că putea fi văzut, alți zei i-au fost alăturați. Amon din Teba a devenit Amon-Ra, regele zeilor; Horus al orizontului, Ra-Horakhty; până și crocodilul Sobek a strălucit ca Sobek-Ra. Litania lui Ra, săpată în mormintele regilor, îi enumeră șaptezeci și cinci de chipuri.
Creatorul de la Heliopolis
Nun, movila și Eneada
Preoții din Heliopolis povesteau facerea lumii ca pe primul răsărit al soarelui. La început nu era decât Nun, apa întunecată. Din ea zeul a luat ființă de la sine, ca Atum, „cel desăvârșit”, și a găsit un loc unde să stea: o movilă de pământ ca acelea pe care le lasă Nilul când se retrag apele revărsării. Amintirea ei era piatra benben din templul lui, a cărei formă a devenit vârful oricărui obelisc și al oricărei piramide. Singur, i-a scos din propriul trup pe Shu, aerul, și pe Tefnut, umezeala; ei i-au născut pe Geb, pământul, și pe Nut, cerul, ai căror copii au fost OsirisZeu: Osiris. Regele ucis al Egiptului, stăpânul morților și al grânelor, IsisZeu: Isis. Soția lui Osiris, mama lui Horus, cea mai mare magiciană dintre zei, Seth și Nephthys: Eneada, familia din care regii Egiptului pretindeau că se trag.
O, Atum-Khoprer, te-ai înălțat pe înălțime, te-ai ridicat ca piatra bnbn … l-ai scuipat pe Shu, ai expectorat-o pe Tefnut.
Ascensiunea lui în fruntea statului poate fi datată. Djedefre, fiul lui Khufu, a fost primul rege care și-a spus „fiu al lui Ra”, în jurul anului 2560 î.Hr., iar titlul a rămas în numele regale până la sfârșit. Regii dinastiei a V-a, pe care o poveste de mai târziu îi înfățișează drept fiii lui, i-au ridicat la Abusir temple solare sub cerul liber, fiecare cu un mare obelisc, iar textele din piramida ultimului dintre ei, Unas, îl trimit pe regele mort în înalt, să i se alăture tatălui său în barcă.
Ochiul și discul
Bătrânul zeu, fiica lui și Akhenaton
Soarele are un Ochi, iar Ochiul este o zeiță: arșița discului, înfățișată ca cobra de pe fruntea lui și numită Hathor, Sekhmet, Wadjet sau Tefnut, după templu, dar întotdeauna fiica lui. El o trimite împotriva dușmanilor săi, iar ea poate merge prea departe. În Cartea Vacii Cerești, oamenii uneltesc împotriva bătrânului Ra; Ochiul, ca Sekhmet, îi măcelărește până când zeul o oprește cu bere vopsită în roșu, iar apoi, sătul de lume, o părăsește pe spinarea vacii cerești. În templele ptolemaice, Ochiul a plecat mânios în Nubia și trebuie înduplecat să se întoarcă acasă înainte de anul nou.
Aceste povești recunosc ceea ce imnurile nu recunosc: zeul-soare poate îmbătrâni, poate fi mușcat, poate fi păcălit de Isis să-și dea numele și se poate retrage. Aceasta este explicația egipteană pentru distanța dintre zei și oameni și pentru rege, care domnește pe pământ în locul lui Ra. Akhenaton, în jurul anului 1350 î.Hr., a dus raționamentul până la capăt: a despuiat soarele de capul de șoim și de povești și a adorat doar discul, Aton, al cărui prim nume oficial era încă „Ra-Horakhty care se bucură în orizont”. Urmașii lui i-au readus pe vechii zei, dar ca chipuri ale soarelui: pentru preoții din Teba de după Amarna, Amon era cel ascuns, al cărui trup vizibil era Ra.