Șacalul
De ce paznicul mormintelor este un câine
Câinii de la marginea deșertului, șacalii și câinii sălbatici, dezgropau mormintele puțin adânci ale Egiptului timpuriu și erau văzuți prin cimitire la asfințit. Egiptenii au răspuns cum făceau adesea, prefăcând primejdia în paznic. Anubis este animalul necropolei pus s-o apere: un șacal culcat pe o capelă, cu urechile ridicate, sau un bărbat cu cap de șacal, întotdeauna negru. Culoarea nu este a animalului, care e de culoarea nisipului; este culoarea trupului după îmbălsămare și a mâlului pe care îl lasă Nilul, iar amândouă înseamnă viața care va veni. Titlurile lui spun unde locuiește: „cel de pe muntele lui”, peretele de stâncă de deasupra mormintelor, și „stăpânul pământului sfânt”, cimitirul însuși.
Se numără printre cei mai vechi zei care au o meserie. Un zeu-șacal culcat, probabil Anubis, apare deja sub regii dinastiei I; în Textele Piramidelor el prezidează cortul îmbălsămării, iar regelui mort i se spune să se ridice cu chip de șacal, ca el; formula de ofrandă din mormintele Regatului Vechi, „o ofrandă pe care o dă regele și Anubis”, îl numește înainte de a-l numi pe Osiris. Când OsirisZeu: Osiris. Regele ucis al Egiptului, stăpânul morților și al grânelor a ajuns stăpânul morților, Anubis i-a cedat titlul „cel dintâi dintre apuseni” și a devenit slujitorul lui, iar pe vremea lui Plutarh, fiul lui.
Îmbălsămătorul
Șaptezeci de zile în locul îmbălsămării
Mumificarea era meșteșugul lui. Egiptenii păstrau trupul pentru că omul nu putea dăinui fără el, iar Anubis fusese primul care o făcuse, pentru Osiris. Atelierul îmbălsămătorilor era „locul îmbălsămării”, iar mai-marele lor „supraveghetorul tainelor”, care în clipele hotărâtoare își punea o mască de șacal; o asemenea mască, din lut pictat, cu găuri de vedere în dreptul gâtului, se păstrează la Hildesheim. În Cartea Morților, formula 151, Anubis stă la catafalc cu mâinile pe mumie, iar în mormântul lui Sennedjem de la Deir el-Medina se apleacă peste trupul întins pe patul în formă de leu. Cele șaptezeci de zile ale îmbălsămării descrise de Herodot erau ale lui, ca și ultimul rit de la ușa mormântului, deschiderea gurii, săvârșit asupra mumiei în timp ce un preot cu mască de șacal o ține în picioare din spate.
A ajuns la această slujbă ca un copil găsit. Plutarh povestește cum Nephthys, soția lui Seth, s-a culcat cu Osiris, care a confundat-o cu Isis, și și-a abandonat copilul de frica soțului ei. Restul îl spune, redat în parafrază, cam așa: Isis a căutat copilul și l-a găsit, cu mare greutate, fiindcă au călăuzit-o câinii; l-a crescut, iar el i-a devenit paznic și însoțitor sub numele de Anubis și se spune că îi păzește pe zei așa cum câinii îi păzesc pe oameni (Despre Isis și Osiris 14).
Călăuza și balanța
De la Cynopolis la Hermanubis
Cei vii îl întâlneau la mormânt; morții îl întâlneau din nou în sala judecății, unde îl duce pe nou-venit de mână la balanță și îngenunchează ca să-i verifice firul cu plumb. Papirusul lui Hunefer, pictat sub domnia lui Seti I, îl arată pe zeul cu cap de șacal făcând și una, și alta, într-o scenă pe care o voia pentru sine oricine își putea plăti o Carte a Morților. Era venerat oriunde exista un cimitir și avea un oraș al său, Hardai, în Egiptul de Mijloc, pe care grecii l-au numit Cynopolis, „orașul câinilor”; un papirus ptolemaic din acel ținut, Papirusul Jumilhac, este un îndreptar al miturilor lui locale, în care îl prinde pe Seth în chip de leopard și îl înfierează, dându-le preoților morților veșmântul lor pătat.
Grecii și romanii, cărora un zeu cu cap de câine li se părea ciudat, l-au pus în corespondență cu Hermes, călăuza sufletelor, și l-au venerat în Egipt ca Hermanubis. La Roma, statuile lui stăteau în templele lui IsisZeu: Isis. Soția lui Osiris, mama lui Horus, cea mai mare magiciană dintre zei, iar masca lui, neagră și aurie, deschidea procesiunile ei; Apuleius îl numește solul dintre lumea de sus și cea de jos, ceea ce fusese pentru egipteni dintotdeauna: singurul zeu care trecea cu ușurință între cei vii și cei morți.