Regele mort
De la Abydos la fiecare sicriu
Osiris este numit pentru prima dată în rugăciunile de ofrandă ale dregătorilor de la mijlocul dinastiei a V-a și este pomenit pe larg pentru prima dată în Textele Piramidelor, săpate în interiorul piramidelor de la sfârșitul dinastiei a V-a și din dinastia a VI-a, începând din jurul anului 2350 î.Hr.; povestea lui este de acum socotită cunoscută: doborât de fratele său, găsit zăcând pe mal la Nedyt, jelit de surorile lui, ridicat de fiul lui. Textele nu o povestesc; o folosesc. Regelui mort i se spune „Osiris Unas”, iar tot ce se face pentru zeu se face pentru el: e spălat, oasele îi sunt adunate, gura îi este deschisă, iar Horus îl așază pe tron.
Acesta era rostul lui Osiris. Egiptul avea mulți zei ai cerului și puțini ai morților, iar Osiris era cel care murise și răzbise. În Regatul Vechi, modelul îi aparținea numai regelui; în Regatul de Mijloc a coborât pe scara socială, iar în Regatul Nou oricine își putea plăti un sicriu era în inscripții „Osiris cutare”, numele devenind un titlu al morților îndreptățiți. Zeul e înfățișat pe măsură: o mumie înfășurată în fâșii albe, cu mâinile încrucișate pe piept ținând cârja și biciul unui rege, cu fața verde ca grâul tânăr sau neagră ca mâlul Nilului și, pe cap, coroana albă și înaltă a Egiptului de Sus, între două pene de struț.
Judecătorul
Sala celor două adevăruri
Începând cu Regatul de Mijloc, morții trebuiau să fie judecați înainte de a i se putea alătura. Cartea Morților, formula 125, înfățișează scena. Anubis îl duce pe mort în Sala celor Două Adevăruri, sau a Dreptății, unde stau patruzeci și doi de asesori, iar Osiris prezidează pe tronul lui, sub un baldachin, cu Isis și Nephthys în spatele lui. Inima e așezată pe un taler al balanței, iar pana lui Maat, adevărul, pe celălalt; Thot notează rezultatul, iar Devoratoarea, parte crocodil, parte leu, parte hipopotam, așteaptă o inimă care se dovedește grea. Cei care trec sunt declarați „drepți de glas” și merg în Câmpul Trestiilor, unde grâul crește înalt, iar morții îl seceră.
Slavă ție, mare zeu, Stăpân al Dreptății! Am venit la tine, stăpâne, ca să mă aduci să-ți văd frumusețea, căci te cunosc și îți cunosc numele …
Declarația care urmează, că cel ce vorbește nu a ucis, nu a furat, nu a oprit apa la vremea ei, nu a fost surd la cuvintele adevărului, este tot ce a lăsat Egiptul mai apropiat de un cod moral, și era rostită în fața lui Osiris.
Grânele și revărsarea
Abydos, Khoiak și mumia de grâne
Osiris este și ceea ce se întoarce. Era legat de revărsarea Nilului, care revenea în fiecare vară așa cum revenea el, și de grâul care e secerat, îngropat și încolțește. În luna Khoiak, când apele se retrăseseră și începea semănatul, moartea și refacerea lui erau puse în scenă. La Abydos, unde mormântul regelui Djer din dinastia I era arătat drept al lui începând cu Regatul de Mijloc, imaginea lui era scoasă în procesiune, dușmanii îi erau respinși într-o bătălie simulată la Nedyt, iar zeul era adus acasă, în templul lui; Ikhernofret, un dregător al lui Senusret al III-lea, își descrie rolul în ea pe o stelă din jurul anului 1850 î.Hr. În temple, preoții modelau figuri ale lui Osiris din pământ și orz și le udau până încolțeau; un asemenea Osiris de grâne zăcea în mormântul lui Tutankhamon, iar la sfârșitul sărbătorii stâlpul djed, șira spinării lui, era înălțat ca să arate că zeul stătea din nou în picioare.
Povestea a și călătorit. Herodot, în secolul al V-lea î.Hr., l-a văzut în Osiris pe propriul său Dionysos, un zeu sfâșiat în bucăți; sub Ptolemei a fost unit cu taurul Apis din Memfis sub numele de Serapis, al cărui templu din Alexandria se număra printre marile sanctuare ale lumii grecești. Plutarh, la începutul secolului al II-lea d.Hr., a redat întregul mit în grecește pentru o preoteasă de la Delfi, iar povestea s-a păstrat de la început până la sfârșit în versiunea lui, nu în vreun text egiptean.