Fiul unui soldat
Flavius Valerius Constantinus s-a născut la 27 februarie, în jurul anului 272, la Naissus, astăzi Niš, în Serbia, fiul unui ofițer, Constanțiu, și al Elenei, o femeie de origine modestă — slujnică la un han, potrivit lui Ambrozie. În 293, Dioclețian l-a făcut pe Constanțiu unul dintre cei patru conducători ai Tetrarhiei sale, Cezar al apusului, iar Constanțiu a părăsit-o pe Elena pentru fiica unui tetrarh. Constantin a crescut la curtea lui Dioclețian din Nicomedia, pe jumătate ucenic, pe jumătate ostatic, și a servit sub comanda lui Galerius la Dunăre și în Persia.
Când Dioclețian a abdicat, în 305, tânărul a fost trecut cu vederea. A plecat pe furiș ca să i se alăture tatălui său, a trecut cu el în Britania, iar când Constanțiu a murit la York, la 25 iulie 306, armata l-a proclamat pe loc Augustus pe fiul lui. Galerius i-a acordat, fără tragere de inimă, titlul inferior de Cezar. Sistemul celor patru conducători, ținut laolaltă doar de Dioclețian, începea să se destrame.
Podul și crucea
În 312, patru bărbați își disputau purpura. Constantin a trecut Alpii cu probabil 40.000 de oameni împotriva lui Maxențiu, care stăpânea Roma, și a cucerit Torino și Verona. La 28 octombrie 312, Maxențiu a ieșit la luptă cu Tibrul în spate; armata i-a fost împinsă în râu la Podul Milvius, iar el s-a înecat. Constantin a intrat în Roma a doua zi. Lactanțiu spune că, în noaptea dinainte, un vis i-a poruncit să însemne scuturile soldaților cu un semn al lui Hristos. Eusebiu, care a scris după moartea lui Constantin, oferă o versiune mai grandioasă.
„Prin acesta biruiește.”
În 313, el și Licinius, stăpânul răsăritului, au convenit la Milano să le acorde creștinilor și tuturor celorlalți libertate de cult și să înapoieze Bisericii bunurile confiscate. În 324 l-a învins și pe Licinius și a cârmuit singur întregul imperiu.
Un imperiu, o Biserică
Ca împărat creștin, a găsit Biserica în război cu ea însăși. În 325 i-a convocat pe episcopi la Niceea, a stat printre ei și i-a presat să accepte un crez care îl declara pe Fiul „de o ființă” cu Tatăl — a fost primul sinod ecumenic și originea Crezului niceean. A ridicat biserici pe propria cheltuială la Roma, la Ierusalim și în noua lui capitală, a scutit clerul de impozite, a făcut din duminică zi de odihnă și le-a îngăduit episcopilor să judece cauze civile. Totodată, a păstrat titlul de pontifex maximus, iar zeul-soare a apărut ani la rând pe monedele sale.
Același împărat a pus să fie executat, în 326, fiul său cel mare, Crispus, iar curând după aceea și soția, Fausta; autorii antici nu cad de acord asupra motivului. La 11 mai 330 a inaugurat Constantinopolul, pe locul Bizanțului, ca pe o a doua Romă, iar solidusul de aur introdus de el și-a păstrat greutatea timp de șapte secole.
Moartea și umbra lungă
Căzut bolnav în primăvara lui 337, Constantin a cerut în sfârșit să fie botezat de Eusebiu, episcopul Nicomediei, și a murit la 22 mai, lângă acest oraș, purtând veșmântul alb al celor proaspăt botezați. A fost înmormântat la Constantinopol, în Biserica Sfinților Apostoli, pe care o ridicase cu douăsprezece cenotafuri în jurul propriului mormânt. Cei trei fii rămași în viață și-au împărțit imperiul după ce armata îi asasinase pe cei mai mulți dintre ceilalți bărbați ai familiei.
Nu el a creștinat imperiul; pentru asta a mai fost nevoie de o jumătate de secol. Dar a făcut din creștinism religia împăratului, i-a dat avere, legi și un sinod și a întemeiat orașul care a dus mai departe stăpânirea romană până în 1453. Biserica Răsăriteană îl numește sfânt și „întocmai cu apostolii”; Apusul i-a spus „cel Mare” și, secole la rând, a dat crezare unui act fals prin care Constantin i-ar fi dăruit papei imperiul de apus.