Un metal tăiat cu cuțitul
Sodiul are unsprezece electroni, zece în straturile închise ale neonului și unul, singur, în afara lor. Acesta este slab legat, și de aici decurge întreg comportamentul elementului: este un metal care își dă electronul aproape oricui. Proaspăt tăiat, este argintiu și strălucitor; suprafața se mătuiește în câteva secunde în aer, așa că se păstrează sub ulei. Este destul de moale ca să se taie cu cuțitul, mai ușor decât apa, și se topește la 98 °C. Aruncat în apă, plutește și sfârâie pe hidrogenul pe care îl eliberează, iar o bucată mare explodează.
Metalul conduce căldura atât de bine și rămâne lichid pe un interval atât de larg, încât e pompat ca agent de răcire prin reactoarele nucleare rapide. Dar aproape tot sodiul din lume nu este metalul; este ionul, Na⁺, în care metalul se preface atât de ușor.
Sare, mare și rocă
Sodiul este al șaselea element ca răspândire în scoarță, 2,36 % în masă, în feldspații granitului și bazaltului, în halit, natron, borax și salpetru de Chile. Râurile îl spală din roci în mare, iar acolo rămâne: apa de mare conține ceva peste 1 % sodiu, în masă, iar sarea oceanelor e mai ales clorura lui.
Davy a obținut metalul prin electroliză, și tot așa îl obține industria, în celula Downs, unde curentul trece prin clorură de sodiu topită la circa 600 °C, iar metalul se adună la catod și clorul la anod. Cantitățile sunt modeste. Compușii se produc la altă scară: sute de milioane de tone de sare pe an, iar din sare, soda caustică și clorul obținute prin electroliză și soda calcinată a procedeului Solvay.
În corp, în bucătărie și în lampă
Corpul unui adult conține cam 100 g de sodiu, aproximativ jumătate în lichidul din afara celulelor și o bună parte din rest în oase. Fiecare celulă pompează sodiul afară și potasiul înăuntru, iar dezechilibrul pe care îl întreține e o rezervă de energie: când un nerv se descarcă, canalele de sodiu se deschid, ionii năvălesc înăuntru, iar valul de sarcină care aleargă de-a lungul fibrei este impulsul. Inima bate și creierul gândește pe gradientul de sodiu — de aceea prea puțină sare, sau prea multă, e primejdioasă.
În bucătărie, sodiul e sarea și bicarbonatul; în fabrică e soda caustică pentru săpun și hârtie, soda calcinată pentru sticlă și o listă lungă de săruri de sodiu. Pe stradă a fost, o bună parte din secolul XX, lampa: vaporii de sodiu într-un tub cu descărcare dau galbenul liniilor D și mai multă lumină pe watt decât aproape orice altă sursă, cu prețul unei lumi într-o singură culoare.
Descoperire și nume
Soda era veche înainte să fie cunoscut sodiul. Egiptenii scoteau natron din lacurile secate de la vest de Nil ca să-și usuce morții și să facă sticlă, iar acel cuvânt, trecut prin greacă și latină, și soda medievală, alcaliul din cenușa plantelor de pe malul mării, au dat elementului cele două nume ale lui. Chimiștii secolului al XVIII-lea cunoșteau soda și potasa drept „alcaliile fixe” și bănuiau că ascund metale, dar niciun foc nu le putea reduce.
Electricitatea a reușit. În octombrie 1807, Humphry Davy, la Royal Institution din Londra, a trecut curentul unei pile voltaice mari prin potasă caustică ușor umezită și a văzut cum se formează la firul negativ globule dintr-un metal strălucitor: potasiul. Câteva zile mai târziu a făcut același lucru cu soda caustică și a obținut sodiul. Le-a anunțat pe amândouă în Prelegerea Bakerian din 19 noiembrie și a numit noul metal după soda din care ieșise. Berzelius, preferând latina, l-a numit natrium, iar simbolul lui, Na, e cel pe care îl folosește toată lumea, oricum ar numi elementul.