Un metal care plutește și arde
Potasiul este al doilea cel mai ușor metal — doar litiul e mai ușor — și printre cele mai moi: o tăietură proaspătă arată o suprafață argintie care în câteva secunde se mătuiește și devine cenușie sub atacul aerului. Singurul electron de pe stratul exterior, 4s¹, e ținut atât de slab, încât potasiul îl cedează aproape oricui. Aruncat în apăCompus: Apă. Doi hidrogeni, un oxigen și cea mai mare parte a lumii vii, aleargă pe suprafață, iar hidrogenulElement: Hidrogen. Cel mai ușor element și cea mai mare parte a universului pe care îl eliberează se aprinde pe loc, arzând cu flacăra liliachie care trădează sărurile de potasiu și în flacăra unui bec Bunsen. În aer formează superoxidul KO₂, un solid portocaliu care eliberează oxigen când întâlnește dioxid de carbon și care de aceea umple aparatele de respirat de urgență din submarine și mine. Ionul lui, K⁺, e opusul: incolor, stabil și împăcat, starea în care elementul își petrece existența.
De la rocă la îngrășământ
Cam 2,1 % din scoarță este potasiu, ținut în feldspați și mice care se alterează încet și îl eliberează în soluri, râuri și mare. Acolo unde mările străvechi au secat au rămas zăcăminte de silvină, KCl, și de carnalit, o clorură de potasiu și magneziu; cele mai mari se află sub Saskatchewan, sub Urali și sub Belarus, iar exploatarea lor dă zeci de milioane de tone de potasă pe an, din care peste nouă zecimi pentru îngrășăminte. Potasiul e unul dintre cei trei nutrienți de care plantele au nevoie în cantități mari — K-ul din NPK — și orice recoltă strânsă e potasiu luat de pe câmp.
Foarte puțin ajunge metal, care e anevoios de obținut: potasiul se dizolvă în propriile săruri topite, așa că nu poate fi obținut prin electroliză, cum se obține sodiul. Clorura de potasiu se încălzește cu sodiu la vreo 850 °C, iar potasiul, mai volatil, se distilă. Câteva sute de tone pe an sunt de ajuns.
În interiorul celulei
Orice celulă vie ține potasiul înăuntru și sodiul afară. O pompă din membrană, ATPaza sodiu–potasiu descoperită de Jens Skou în 1957, cheltuiește o bună parte din energia unui animal în repaus ca să țină potasiul din celulă de vreo treizeci de ori mai concentrat decât în lichidul din afară. Când un nerv se descarcă, sodiul năvălește înăuntru, iar potasiul afară; pompa reface echilibrul și poate urma impulsul următor. Ritmul inimii se sprijină pe același gradient, motiv pentru care prea puțin sau prea mult potasiu în sânge o poate opri. Un adult poartă cam 140 g și înlocuiește câteva grame pe zi din hrană — cartofi, fasole, banane, verdețuri.
Potasa însăși a fost prima substanță chimică a industriei: spălată din cenușa de lemn și fiartă până la uscare în oale de fier, a făcut săpun și sticlă secole de-a rândul, iar ca salpetru, azotat de potasiu, i-a dat prafului de pușcă oxigenul. Cianura de potasiu dizolvă aurulElement: Aur. Metalul galben care nu se înnegrește niciodată din minereul măcinat, procedeul care a deschis minele din Witwatersrand în anii 1890.
Descoperire și nume
Potasă, o baterie și un dans
Chimiștii deosebeau de mult potasa, „alcaliul vegetal” din cenușa plantelor, de sodă, „alcaliul mineral” din natron; ambele erau bănuite a fi oxizi ai unor metale necunoscute, dar niciun foc și niciun cărbune nu le putea smulge oxigenul. Pe 6 octombrie 1807, Humphry Davy, la Royal Institution, a trecut curentul unei mari baterii voltaice printr-o bucată de potasă ușor umezită. La firul negativ au apărut globule mici de metal, strălucitoare ca mercurul; unele au izbucnit în flăcări. După spusele vărului său, Davy a dansat prin laborator de bucurie. Sodiul a urmat în câteva zile, iar în anul următor, prin aceeași metodă, calciul, bariul, stronțiul și magneziul. Davy a numit noul metal potassium, după potasă. Berzelius a preferat kalium, de la kali, numele pe care Klaproth îl folosise pentru potasă, la rândul lui din arabul al-qalī, cenușa, și i-a dat simbolul K, pe care l-a păstrat de atunci.