Un metal ușor care arde
Magneziul este un metal alb-argintiu, cel mai ușor dintre cele destul de rezistente ca să se poată construi cu ele: densitatea lui, 1,74 g/cm³, este două treimi din a aluminiului și mai puțin de un sfert din a oțelului. Stă în grupa 2, între beriliu și calciu, cu doi electroni pe stratul exterior, [Ne] 3s², pe care îi cedează ușor ca să devină ionul Mg²⁺. În aer uscat, o peliculă subțire de oxid îl protejează; cu apaCompus: Apă. Doi hidrogeni, un oxigen și cea mai mare parte a lumii vii rece reacționează încet, cu aburul, energic, iar în acid diluat se dizolvă pe loc, degajând hidrogenElement: Hidrogen. Cel mai ușor element și cea mai mare parte a universului.
Aprins, arde cu o flacără albă atât de puternică, încât a luminat primele fotografii cu bliț și umple și azi torțele de semnalizare și artificiile. Focul se stinge greu: magneziul aprins își ia oxigenul de care are nevoie din apă și chiar din dioxidul de carbon, așa că doar nisipul sau o pulbere uscată îl pot înăbuși.
În rocă, în mare și în frunză
Magneziul nu se găsește niciodată liber. Alcătuiește cam 2 % din scoarță — în dolomit, magnezit, talc și olivină — și mult mai mult din mantaua de dedesubt, în care olivina și piroxenii sunt silicați de magneziu; luat ca întreg, Pământul conține mai mult magneziu decât orice alt element în afară de fier, oxigen și siliciu. Marea conține 1,3 g în fiecare kilogram, iar din 1941 metalul se obține din apa mării precipitând hidroxidul, transformându-l în clorură și electrolizând topitura. Cea mai mare parte a producției de azi, cam un milion de tone pe an, mai ales din China, folosește însă procedeul Pidgeon: dolomitul calcinat este încălzit cu ferosiliciu în vid, iar magneziul distilă și se condensează.
Viața depinde de el. În centrul fiecărei molecule de clorofilă stă un ion de magneziu; fără el, plantele nu ar putea capta lumina. Un corp adult conține cam 25 g, jumătate în oase, și vreo trei sute de enzime au nevoie de acest ion — fiecare reacție care consumă ATP lucrează cu molecula sub forma complexului ei cu magneziu.
Aliaje, săruri și reactivi
Aliat cu aluminiu și zinc, magneziul se toarnă în piese care trebuie să fie ușoare: jantele mașinilor de curse, carcasele aparatelor foto și ale laptopurilor, scaunele și cutiile de viteze ale avioanelor. Carterul și cutia de viteze ale Volkswagenului Broscuță erau piese turnate din magneziu. O parte însemnată a producției nu ajunge deloc în piese de magneziu, ci în aluminiu, pe care îl întărește: doza de băutură este făcută din aliaje aluminiu–magneziu.
Compușii lui sunt mai vechi și mai familiari. Magnezia, oxidul, căptușește cuptoarele pentru că se topește la peste 2800 °C; hidroxidul este laptele de magnezie, un antiacid; sulfatul este sarea amară, sarea Epsom, numită după izvorul din Surrey unde a fost găsită în secolul al XVII-lea. În 1900, Victor Grignard a descoperit că șpanul de magneziu în eter reacționează cu halogenurile organice și dă reactivi cu care se pot construi legături carbon–carbon după voie; descoperirea i-a adus Premiul Nobel în 1912.
Descoperire și nume
Numele e mai vechi decât elementul. Magnesia, un ținut din Tesalia, în Grecia, și-a împrumutat încă din antichitate numele unor minerale scoase de acolo — unul negru, din care a ieșit manganul, și un pământ alb, magnesia alba, purgativ în secolul al XVIII-lea. În 1755, Joseph Black, din Edinburgh, a arătat prin cântăriri atente că magnesia alba este un pământ distinct de var și, prin aceasta, a descoperit gazul pe care îl degajă la încălzire, dioxidul de carbon, pe care l-a numit aer fix.
Metalul a venit în 1808. Humphry Davy a trecut un curent prin magnezie umedă amestecată cu oxid de mercur și a distilat din amalgam puțin metal nou; a propus mai întâi numele magnium, ca să nu se confunde cu manganul, apoi s-a oprit la magnesium. Prima bucată compactă a obținut-o în 1831 Antoine Bussy, la Paris, reducând clorura de magneziu cu potasiu.